Laţul
Mă uit printre zăbrelele unei ferestre străine căutând o stea cunoscută, oricât de mică şi palidă ar fi ea să fie, pe un cer la fel de străin precum norii ce-l bântuie, precum fereastra prin care îl privesc zi de zi, clipă de clipă. De atâta privit lucrurile au căpătat un iz familiar. Îmi rămân străine şi pe mai departe, dar ceva mă leagă de ele. Ceva, dincolo de privirea mea, mi le apropie. Nu am ce face în cea mai mare parte a timpului aşa că privesc printre zăbrelele ferestrei cerul şi interminabilele convoaie de morţi apatici şi banali precum toţi morţii de pe lumea asta, târându-se în fiece dimineaţă către muncă. Se întâmplă uneori câte unul să rupă rândurile şi să fugă, de nebun, pe coclauri. Alţi morţi, cu nimic diferiţi de primii, au grijă să-i readucă înapoi, la locul lor din convoi. În fiecare dimineaţă îi văd cuminţi şi apatici îndreptându-se către un loc numai de toţi ştiut – imensă conjuraţie din care eu nu fac parte. Un alt loc din acelaşi imens cimitir în care şi eu locuiesc de ceva vreme – uneori mi se pare că de o eternitate. Se duc agale într-un loc în care ritualic se prefac că au ceva de făcut, că lucrează ceva sau la ceva. Eu nu mă prefac deloc, pur şi simplu nu fac nimic. Exagerez, din când în când mi se mai întâmplă să fac câte ceva. Să privesc cerul într-o obstinantă încercare de a mi-l apropia şi de a găsi în prezentul lui urme trecute ale peregrinării mele. Privesc. Aş putea spune că sunt un observator niţel necrofil - prea mă zgâiesc dup morți. Nu o fac intenţionat. Îi văd, fără să mă chinui prea mult, încolonaţi plecând apatici spre muncă sau fericiţi, cu zâmbete palide pe chipuri, întorcându-se acasă. Se întorc târziu spre seară, iar eu sunt tot în geam – post de observaţie şi analiză, privindu-i cum încep să se agite cuprinşi de frenezia apropierii de mormântul călduţ în care se vor aşeza încetând să se mai prefacă, redevenind ceea ce sunt – morţi fără de vlagă, fără de nici un chef de a întreba, de a înţelege, de a gândi. Asta nu vrea să însemne că sunt diferit, că aş fi mai viu decât ei. Nu! Sunt la fel de mort şi de apatic. Mă prefac uneori – nu prea des, fiind foarte obositor – că meditez, că sunt mai activ, că am ceva de spus. Am băgat de seamă la un moment dat că dă bine să pari preocupat şi plin de idei, dar e înfiorător de greu să porţi masca asta pentru prea mult timp. Şi apoi te poţi trezi că nu o mai poţi da jos, nu o mai poţi dezlipi de pe chip devenind carne din carnea ta. Ştiu ce spun!
Carcera
Am avut un prieten – acum nu-l mai am, l-am pierdut la pocher – căruia îi plăcea să poarte masca afectării pe chip. Se prefăcea că este afectat de orice cataclism în miniatură la care întâmplarea făcea să fie martor – o biată furnică zdrobită de maşina administratorului de bloc, maşină cu greu cumpărata săptămâna trecută din banii de întreţinere plătiţi de ceilalţi locatari; o fetiţă pişcăcioasa pe sticla unui post de televiziune descriind în detaliu, detaliu văzut de ochiul ei de copil mucos, cum tatăl ei vitreg „a vrut să...” iar alături de ea, filmat în contralumină şi el, reporterul nesăţios „să...?”. Toate aceste evenimente banale păreau să îl afecteze. I-am şi spus! Am insistat chiar să nu se mai prefacă atâta fiindcă devenise vizibil că, de la a mima afectarea, trecuse la a trăi afectarea. Nu m-a ascultat deşi încă eram buni prieteni pe vremea aceea. Mult mai târziu aveam să învăţ a juca pocher, joc la care îl voi pierde. De fapt, cine ascultă sfaturile altora?! Mă uitam la chipul lui – de pe atunci mă acupam cu privitul – şi vedeam cum, la fiece întâmplare la care încerca să se arate afectat, adăuga pe obraz, în jurul gurii ori pe frunte câte o cută, un rid, o brazdă urâtă în unduirea netedă a pieii. Mă liniştea de fiecare dată – aşa socotea el – spunându-mi că, odată ajuns acasă, în intimitatea lui solitară, atunci când îşi leapădă masca de afectat, dispar şi ridurile, cutele, brazdele. Dispar toate aceste hâde semne şi redevine el cel dintotdeauna – un soi nou de doriangray fără de portretul urâţeniei pe care şi-l dă cu nonşalanţă jos de pe chip împachetându-l pentru a doua zi când are să o ia de la capăt. Într-un târziu, cu mare greutate a greutate, a trebuit să recunoască adevărul – nu se mai putea debarasa de mască. Întâmplarea a făcut să asistăm împreună la o banală scenă care ar putea fi numită de omor. Un tinerel, nu părea a fi mai vârstnic de vreo 16 ani, şi-a injectat în vene o substanţă care i-a provocat moartea. Puţin mai târziu am aflat că de vină nu ar fi fost heroina ci o altă substanţă pe care un alt tânăr o folosise pentru a înmulţi heroina ce i-o vânduse celui decedat. O întâmplare în definitiv cu nimic deosebită, aproape cu nimic ieşită din banalitatea cotidiană a tuturor evenimentelor aduse în faţa ochilor de către orice ziarist care se respectă cât de cât. Firesc ar fi fost să nu reacţioneze mai deloc la cele văzute, un ridicat din umeri în cel mai fericit caz. Or, el, bunul meu prieten pierdut la o partidă de pocher ce va avea loc în scurt timp, a găsit de cuviinţă să leşine. Să cadă lat pe jos. Îmi amintesc şi acum că era zloată afară. Un noroi cleios şi puţind a bălegar încât îţi era şi scârbă să umbli pe strada, darămite să te mai şi întinzi ca o clătită de-a latul trotuarului, se întinde cât vedeai cu ochii. Am încercat să-i atrag atenţia asupra faptului că exagerează. El o ţinea una şi bună tăvălindu-se ca o muiere în chinurile facerii, că, vezi Doamne, nu ştiu ce s-ar întâmpla cu omenirea, că ne îndreptăm – noi, oamenii – către nu ştiu ce armaghedon, göttendamerüng. Că urieşii deja au terminat de construit corabia din netăiate-le unghii ale morţilor. Că nu ştiu care monştri ar fi ros rădăcinile nu ştiu cărui copac pe care cerul s-ar sprijini. Că nu ştiu ce şarpe ar fi renunţat să-şi mai muşte coada. Delira. Delira de zor pe o temă prelinsă din Walhalla. Cred că am uitat să amintesc că acest fost amic al meu era, pe mai bine de jumătate, neamţ. Bunicul lui, din niscaiva motive obscure, a găsit de cuviinţă să se înroleze ori să fie înrolat – uite că asta nu mai ţin bine minte – în armata unui Reich, în a celui de al treilea şi, culme a indolenţei, să se lase capturat de către partizanii belaruşi în timp ce aţipise pe latrină. Tot acolo l-au şi omorât, în hazna. Acolo l-au şi îngropat dacă se poate numi îngropat faptul că l-au împins, cît încă se mai zbătea, cu capul înainte într-o groapă cu rahat. Eu unul cred că a murit consolat măcar la gândul că s-a înecat în propriul lui căcat. Mă rog, şi într-al lui. Mă-sa era rusoaică. Dup ce s-a terminat războiul a devenit curvă. Unii zic că nu chiar de nevoie. Nu ştiu ce să spun. Ştiu că trecut prin gulag. Acolo s-a născut şi fostul meu prieten. Nu ştiu însă prea multe despre acea perioadă a vieţii lui, nu povestea niciodată nimic. Spunea că nu-şi aminteşte ce şi cum era pe acolo, că era prea mic pe atunci pentru a-şi mai aduce aminte. Cred că minţea pentru a nu fi nevoit să vorbească despre mă-sa. Nu se poate să nu-şi fi amintit fapte petrecute în jurul vârstei de zece ani, cât avea când a părăsit lagărul. Alteori sunt tentat să cred că într-adevăr ar fi putut să uite. Un soi de blocaj mnezic să se fi aşezat peste acea perioadă a vieţii lui, un tampon protectiv între carnea şi inima lui, pe de-o parte, şi realitatea stigmatizantă a amintirilor. Cred că, de ar fi apucat să trăiască mai mult, ar fi ajuns să inventeze singur întâmplări năucitoare, extraordinare, plăcute pentru acea perioadă, îmi închipui eu, tristă. Sau, cine ştie, lipsită întru-totul de amintiri. Nu a apucat însă să se bucure de viaţă prea mult. După incidentul cu tânărul, când s-a tăvălit prin glod, chipul a început să i se zbârcească tot mai mult. Îmi spuneam că seamănă tot mai mult cu ogorul bunicilor mei dup arăturile de toamnă şi nu avea mai mult de un sfert de veac de trai pe lumea asta. Dup acea întâmplare ne-am certat înfiorător. Nu ţin minte să ne mai fi certat înainte, o asemenea grozăvie de dispută sigur nu am mai avut între noi. Apoi a dispărut, a trântit uşa dup el – urcasem la mine în apartament să-şi spele glodul de pe haine – şi nu l-am mai văzut vreo câteva luni bune. Am încercat să-l caut după un timp văzând că nu dă nici un semn de viaţă şi considerând că un tânăr pe care nu-l cunoşteam, chiar şi prăvălit într-o rână cu o seringă înfiptă în venă, nu merită să strice prietenia dintre noi. Nu l-am găsit şi mărturisesc că l-am căutat asiduu o bună bucată de timp. Nici pe atunci nu făceam mare lucru toată ziua, mă ocupat uneori cu privitul lucrurilor fără a fi nici pe departe însă voyeur-ul de acum. Amicul meu dispăruse şi nimeni nu avea idee unde. Într-o dimineaţă, dup mult timp a apărut la uşa mea. Era schimbat, îmbrăcat precum un cerşetor şi înfiorător de îmbătrânit. Nu l-am recunoscut şi am fost tentat să-l alung. Nu ştiu însă ce impuls izvorât din milostenie cred, m-a îndemnat să-l primesc în casă bănuind că am să regret. I-am dat un pahar cu apă, fiindcă asta îmi ceruse, şi în timp ce mă căutam dup nişte mărunţiş prin buzunare – crezând că e un bătrân cerşetor, înţelept poate la câte o fi văzut în viţa lui – a deschis gura. Cred că mi-a urat bineţe. Nu am înţeles prea bine ce a mormăit în barbă, dar i-am recunoscut vocea. Era mai gravă, parcă mai chinuită dar era vocea lui. Apoi i-am recunoscut şi chipul ascuns sub riduri. Era al lui, al celui pe care mai apoi aveam să-l pierd la o partidă de pocher, dar asta avea să se întâmple mai târziu. Am băut o cafea împreună. Am băut numai eu, S-a apucat să-mi vorbească despre suferinţă, despre suflet şi mântuire. Mi-a mai povestit că e urmărit de o societate tenebroasă care urmăreşte să-l pervertească, pervertind astfel şi unicul strop de umanitate existent sub Soare. Mi-a cerut să-l ajut ca unic prieten ce-i mai rămăsese. Am încercat să-l ţin de vorbă şi, în acelaşi timp, să-l fac să se interneze într-o clinică psihiatrică. Devenise evident paranoic. Nu i-am spus nici că îl cred nebun şi nici că îl vreau internat, dar a înţeles. A înţeles deşi nu mi-a spus nimic. S-a ridicat doar de pe scaun – stăteam de vorbă în bucătărie – şi a plecat, la fel de încet şi de tăcut precum venise. Mi-a urat doar bineţe la fel ca la venire, doar ochii îi erau mai trişti. Sau poate aşa mi s-a părut mie. Nu pot spune că atunci m-am gândit prea mult la cele întâmplate. Mult mai târziu am început să o fac, să rechem toate acele fapte şi lucruri din sertarele memoriei în cele ale analizei. Asta după ce l-am pierdut la pocher.
Zale
Nu ţin bine minte ce zi a săptămânii era, cred că luni... miercuri sau poate sâmbătă. Era târziu în noapte şi mă îndreptam spre casă. Veneam de la o amantă cu care îmi ucideam din când în când unele dintre clipele de plictiseală dintre mine şi iubita pe care o aveam în acea perioadă. Mergeam pe jos, agale. Nu aveam de ce să mă grăbesc spre o casă ternă unde mă aştepta vexată şi plictisită o femeie ce încetase de mult a mai fi vreun mister pentru mine (De ce n-oi fi renunţat la ea atunci?!). Număram crăpăturile alambicate ale trotuarului când, într-un gang, l-am zărit. Parcă întinerise între timp, nu mai arăta la fel de rău deşi hainele-i erau mai ponosite. Părea că vorbeşte de unul singur. M-am apropiat de el încet şi nesigur pe mine, temându-mă să nu-l sperii cumva. M-a zărit pe când eram încă la o oarece distanţă de el şi mi-a zâmbit fericit. M-a salutat reverenţios, aşa cum obişnuiam să o facem în glumă pe când eram copii, şi m-a poftit să iau loc lângă „ei”. Mie îmi părea a fi singur. Era singur. Am vorbit de unele şi de altele – banalităţi în cea mai mare parte. Mi-amintesc mirarea când m-a întrebat câte ceva – cu titlul de curtoazie – despre amanta mea, amantă pe care nu avea de unde să o ştie, o cunoscusem după întâmplarea cu acel tânăr. Pe moment am crezut că mă urmărise, i-am şi reproşat-o. M-a privit cu o oarece condescendenţă spunându-mi că ştie câte ceva despre ea de la tipul de alături cu care stătuse de vorbă până a veni eu. Tip pe care eu unul nu-l vedeam. Nu am vrut să-l jignesc. Nu am vrut să repet despărţirea din bucătăria mea aşa că m-am uitat mai bine în jur cu speranţa că poate voi zări ceva, oricât de vag ar fi, care să aducă a personaj. Nu am găsit nimic şi atunci am preferat să mă prefac că l-aş fi zărit pe acel personaj care ştia atâtea despre mine. Cred că nu am reuşit să mă prefac prea bine, sau poate nu avea chef să mă mai creadă. Mi-a reproşat că nu ştia să-mi stea în caracter minciuna şi prefăcătoria, că, dup câte ştie el, nu doar că nu practic prefăcătoria dar sunt chiar un militant împotriva ei. Reuşisem să-l irit deşi tocmai asta îmi propusesem să nu fac. Cumva am reuşit să trecem peste momentul de stânjeneală şi nu ştiu de ce am senzaţia că tipul imaginar a avut şi el un rol în asta. Personajul pe care eu nu reuşeam să-l văd sau poate acea parte a personalităţii fostului meu prieten ce se ascundea sub chipul nevăzutului individ încuraja comunicarea. Am început, cu o uşurinţă pe care o credeam dispărută, să împărtăşim amintiri, intuiţii, păreri şi câteva lacrimi, unele păreau a fi de fericire. Nu aveam de ce să fim fericiţi, nici unul dintre noi nu avea motive de fericire, poate doar cel nevăzut, nu ştiu, dar ceva mă face să cred acum că acele lacrimi, cel puţin o parte dintre ele, erau de fericire. Am aflat, nu de mult timp, că baza fiziologică la tristeţe e cam aceeaşi cu cea de la extaz, fie epifanic ori demotic. Aşa că mă întreb dacă nu cumva erau lacrimi de o asemenea tristeţe încât doar ajunseseră să pară de fericire. Să pară acum, peste timp, a fi de fericire în dorinţa interiorului meu de a se proteja de alte lucruri. Atingând un fel de saturaţie de pelin, înlăuntrul meu încearcă să facă un pic de curăţenie în bucătăria sufletului şi anumite trăiri, prea puternice pentru a fi aruncate aşa, pur şi simplu, la gunoi, devin altceva. Tristeţea se transformă în fericire, ura în iubire, lacrimile în... poate că aşa e, dar nu ştiu sigur. Îmi amintesc însă cu certitudine că am jucat pocher atunci. Ne-am întins pe jos şi am început să jucăm pocher. Am măturat cu mâna dreaptă câteva frunze ruginite de pe caldarâm, am dat de-o parte şi câteva pagini mototolite, rupte dintr-o Cazanie veche, câteva chiştoace mândre de ţigări fine amestecate cu altele grosiere din mahorcă ieftină, muncitorească, puturoase şi fără filtru, ţigări fără urme de ruj fumate cu sete până la capăt, amestecate cu ţigarete lungi şi subţiri purtând însângerate urme de vampe, urme palide de gospodine sau balele unor tuberculoşi. M-am înţepat în degetul arătător cu un ciob de sticlă de bere şi sângele a ţâşnit rubiniu într-o picătură chinuită pe care am încercat să o şterg de pantaloni, dup ce am căutat în toate buzunarele o batistă pe care ştiam că nu am cum să o găsesc. Apoi, fiindcă sângele se întinsese într-o crustă subţire, insinuată până sub unghie, am început să-mi ling sângele. Timid şi ruşinat parcă am început să-mi ling insignifianta rană, reflexele de animal dormitând în mine se străduiau să rupă poleiala de civilizaţie cu care mă învelisem spre a-mi fi mai cald. Fostul meu prieten a împărţit cărţile. Închid ochii şi parcă le văd şi acum, dup atâta amar de timp, soioase şi având colţurile care îndoite, care doar îndoite. Nici un jucător care se respectă cât de cât nu ar fi acceptat să joace cu asemenea cărţi. Eu nu mă respectam într-atât în acel moment încât să fi refuzat jocul. Chiar pot spune că atunci acele cărţi aveau parcă un nimb de miracol în ele. Mă atrăgeau acele cărţi soioase, trecute prin tot felul de mâini înaintea a lor mele. Păreau a avea o istorie a lor pe care nu se sfiau să o împărtăşească oricui ar fi fost curios să o asculte. Mirosul lor mi-a plăcut, adierea gutuilor din cămara bunicii copilăriei mele amestecat cu iz de sudoare şi petrol lampant. Am privit cărţile din mâna mea şi, printre gene, chipul prietenului meu. Zâmbea cumva fericit şi pierdut în acelaşi timp. Nu aveam nici măcar o singură pereche, doar simple cărţi de joc – cinci la număr – adunate împreună de nimic altceva decât de mâna mea dreaptă. Le-am aruncat voind să renunţ la joc. Vroiam să renunţ chiar înainte de a fi început cu adevărat. Un straniu sentiment de premoniţie îmi dicta asta, se insinua în oasele mele lăsându-mi un gust de pelin între dinţi. Prietenul meu, continuând să zâmbească, a strâns cărţile de joc cu o evlavie de monah, s-a ridicat şi a plecat. Atunci l-am pierdut definitiv dar ultima lui imagine îmi mai apare şi acum în minte. Nu ştiu de ce însă, de fiece dată când apare îmi pare tot mai tânăr iar zâmbetul său tot mai tâmp. Ultima oară când mi-a apărut în gânduri nu părea să aibă mai mult de vreo zece ani, semănând a dracului de mult cu puştiul care era când ne-am cunoscut în faţa trenului din care tocmai coborâse ezitant. Ezitant, dar atât de neîndemânatic – cobora prima oară dintr-un tren – încât a alunecat. Şi-a rupt pantalonii în dreptul genunchiului într-un colţ de piatră de terasament, piatră care i s-a înfipt prin ruptura pantalonilor în pielea ce-i învelea rotula unuia dintre cele două picioare ce-l purtaseră prima oară în afara gulag-ului. Dup ce s-a ridicat din pietrişul prăfuit s-a rezemat de un stâlp şi a început să plângă. Nu s-a şters de praf, nici măcar piatra aia gri din genunchi nu a încercat să şi-o scoată, de parcă aştepta să cadă singură. S-a rezemat de stâlp şi a început să plângă încetişor, fără a se ascunde. Oricum, nu era nimeni prin preajmă care să se uite la el. În gara copilăriei mele opreau puţine trenuri şi nu cobora multă lume din ele, dar, odată coborâtă, nu stătea pe loc, ci fugea grăbită spre treburile ei de lume ocupată. Numai eu nu aveam ce face aşa că doar eu priveam furnicarul uman agitându-se inutil. Mă uitam la el cum stătea înţepenit pe peron cu sângele şiroindu-i pe pantaloni fără să ştie că îl priveam, asta avea să afle mai târziu. Plângea, iar lacrimile îl făceau să pară şi mai caraghios săpând dâre curate în praful ce-i acoperea faţa. Nu mă pufnea însă deloc râsul. Mă uitam la el şi nu puteam să-mi explic ce căuta acolo de unul singur, murdar şi fără bagaje. Un puşti străin, slăbănog, sprijinit de un stâlp de felinar demult rămas fără lumină, curgându-i sânge pe sub pantaloni până pe sandalele cafenii şi scorojite din picioare iar, de acolo, în stropi mari şi întunecaţi, în colbul unui canton prăpădit de cale ferată. Nici acum, după atâţia ani, nu ştiu din ce obscur motiv mi-a devenit simpatic. M-am apropiat de el venind agale, bălăngănind în mâna stângă – căci dreapta o aveam ruptă – o plasă cu două sticle de lapte, una pe jumătate goală. M-a observat destul de târziu, a clipit din ochi şi a încercat să-şi şteargă lacrimile nereuşind decât să arate mai caraghios. Am izbucnit amândoi în râs şi, după ce am băut împreună tot laptele, am devenit prieteni. În ziua aceea am ajuns târziu acasă, fără lapte şi, deşi mama mi-a înroşit fesele cu o curea veche pe care bunicul obişnuia să-şi ascută briciul, am adormit fericit. În copilărie mi se întâmpla de multe ori să fiu fericit, nu aveam nevoie de prea multe. Atunci însă am fost întâia dată cu adevărat fericit, atât de fericit încât am încetat întâia dată să visez la o lume schimbată după voinţa mea. Atunci am fost pentru prima dată împăcat cu tot ceea ce era în jurul meu. Nu cred că pot defini această împăcare cu mine însumi, avută atunci în copilărie, decât ca pe ceva foarte aproape de epifanie. O alt fel de epifanie aveam să încerc peste ani, nu prin dumnezeire, ci prin carnea unei femei.
Praf
Am mai avut şi până la ea aproape iluminări, intersecţii fugare prin ciclul vieţii mele din care m-am înfruptat, înfruptându-se şi ele din mine, sau doar simple ciocniri redevenind apoi prafuri umane lipsite de puterea de a se opri din viermuiala cotidiană spre a se cunoaşte. Cu ea a fost altfel, nu pot spune de ce a fost altfel. Ceva mi-a dat curajul de a-i vorbi. Am ajuns printr-o întâmplare în cabinetul ei – în acea vreme era doar medic, mult mai târziu avea să devină şef a unui spital celebru, post pentru care a pierdut o parte din inocenţă, o mare parte, aproape toată. Pe mine, tocmai această inocenţă, ce încă o mai avea la acea primă întâlnire, m-a dat peste cap. Un „coupe de foudre” care m-a făcut să rămân mut în faţa ei. Mă întrebase ceva, nu am înţeles ce. Deşi îi vedeam buzele mişcându-se, nu auzeam ce spune. Le priveam – însângerate şi sacrificând cuvinte pentru mine, cuvinte pe care nu le auzeam deşi le simţeam cristalin ciocnindu-se în oasele urechii mele. A repetat de câteva ori acele cuvinte, zâmbind aidoma unui părinte ce tocmai şi-a surprins copilul făcând ceva nevinovat şi totuşi nepermis. Mult mai târziu avea să-mi mărturisească, într-un moment de efuziune la a cărui amintire şi acum tresar, că tocmai aerul candid şi uşor ruşinat de pe chipul meu a făcut-o să mă privească şi, pentru ca eu să nu observ, şi-a pus ochelarii. Asta m-a făcut să o aud. Mă întreba ceva despre simptome. Am început să mă bâlbâi iar ea şi-a îndreptat privirile către hârtiile ce le avea în faţă. „N-ai vrea să... Mi-ar face plăcere să... Am două invitaţii (nu le aveam) la filarmonică şi mă gândeam dacă ai fi de acord să vii... să mergem împreună. Cred că vom avea parte de un recital deosebit din Heyden (văzusem afişul în drum spre spital)... ce spui?” Cu acelaşi zâmbet pe buze, dar cu privirea ţintuită printre lentilele ochelarilor asupra unui punct de deasupra capului meu, punct ce-mi părea că se va surpa ca o avalanşă peste mine, mi-a răspuns. Mi-a răspuns că nu poate veni, că, deşi ideea o încântă... Treptat, vorbele ei au încetat să mai ajungă la mine devenind globuri când roşii, când violete, când verzi precum îi erau şi ochii. Totul pe un fundal rece, impersonal, de spital mirosind a antiseptice şi a boală. Doar gura închisă în căuşul flămând al buzelor rămânea fierbinte, răscolind în mine viscere şi minte. M-am întors, de la uşa la care nu ştiu când ajunsesem şi apucasem deja să o deschid zărind prin crăpătura ei, pe griul coridorului, doi bătrâni amestecându-şi alene amintirile. Am închis-o încet de parcă aş fi închis tot restul universului îndărătul ei. Am făcut doi paşi spre biroul ei, exact doi paşi de la uşă până la el – întregul cabinet nu cred că avea mai mult de vreo şase cu totul – m-am sprijinit de tăblia lui şi am privit-o, forţând-o să tacă. Globurile s-au oprit din browniana lor mişcare, aerul a devenit mai rece, ochii mai verzi iar buzele au început să freamăte încetişor lăsând albeaţa dinţilor să se întrezărească, sădind în mine dorinţa de a-i înroşi în sângeriul de dincolo de carminul purtat cu aroganţă de marginile abisului gurii. A simţit şi ea dorinţa ce creştea în mine deşi nu a recunoscut niciodată asta, cum nu a recunoscut nici că dorinţa mea creştea hrănită de dorinţa ei. Am început să vorbesc, să-i vorbesc ei, poticnindu-mă la început. „Am trecut de niţel timp de trei decenii de viaţă... nu ştiu cât e de mult sau de puţin pentru alţii... pentru tine... am întâlnit destule femei care să-mi pară frumoase mie, multe dintre ele având şi acel aer care să mă facă să întorc capul după ele. Unele m-au făcut să le doresc, să jinduiesc chiar la ele. Mi-a lipsit însă întotdeauna curajul de a le aborda. Timiditatea şi faptul că nu dau pe dinafară de spontaneitate cred că m-au oprit de la a le cere să stea o clipă din cursa lor prin viaţă şi să mă privească, să mă asculte. Au devenit toate o lungă panoplie de regrete, efigii pe marginea cărora îmi pun de multe ori întrebarea de nu cumva una dintre ele ar fi putut fi... aceea. Nu am de unde să ştiu, nu am cum să mai aflu. Ştiu însă că nu vreau să fii şi tu o asemenea imagine. Nu vreau să mă întreb tot restul zilelor mele dacă nu cumva tu ai fi fost cea pe care am căutat-o mereu... Nu-ţi cer decât o fărâmă din timpul tău, o clipită. Niţel mai mult de o bătaie de inimă în care să aflu... în care să aflăm dacă nu cumva suntem mai mult decât două suflete însingurate... e atât de scurtă viaţa şi atât de puţine la număr sunt ocaziile pe care ea ni le scoate în cale încât nu merită să trecem pe lângă ele.” Răspunsul ei a venit cu o întârziere ce mi s-a părut atunci a fi studiată atent şi ţin minte că mă întrebam dacă nu cumva am vorbit prea mult, de a dovedit să-şi pregătească în acest timp expresivitatea feţei, a gesturilor, a întregului corp, toate venind în întărirea unui răspuns sec. A unui refuz scurt, fără justificări, fie ele şi doar de faţadă. Pe chip, ca după o adiere, i-a reapărut zâmbetul, buzele întredeschise şi vârful roşu al limbii insinuat prin tăietura dinţilor strident de albi. Am luat reţeta pe care o flutura între degetele mâinii stângi şi am plecat. În pragul uşii, revăzând aceleaşi chipuri stafidite, ce renunţaseră între timp să mai împărtăşească impresii şi mă priveau mirate, m-am întors spre ea. Fără a mai închide uşa, apropiind-o doar de toc, ezitând, cu clanţa în mână „...mă poartă gândul la romanele din perioada lui Dumas, a lui Feval, cu subtitlele lor de genul ‹‹Capitolul XXI sau în care se demonstrează că eroul, oricât de mult încearcă să arate contrariul, tot singur îi este dat să părăsească scena››”. Apoi am plecat închizând uşa în urma mea încet şi ferm, ca un soi de punct final după o replică pe care o vroiam inteligentă şi care să mă scoată din ipostaza penibilă în care simţeam că alunecasem. Am plecat morfolind reţeta între degete gândindu-mă habar n-am la ce. Mi-amintesc doar că afară era înfiorător de cald pentru o zi de ianuarie. Sfârşit de ianuarie şi ierbii îi dăduse deja colţul întinzându-se ca un covor de un verde crud în unele locuri, în altele de un verde spălăcit, gălbui, pătat cu griul pământului din care iarba se grăbea să iasă.
Uitare
Trotuarele terne se întindeau în jurul meu, intersectându-se în unghiuri care mie îmi păreau a fi toate drepte deşi nu erau. Peste tot verde-cenuşiu-maroniul oraşului, al acelei părţi de oraş ce mi se perinda prin faţa simţurilor mele. Singurele pete de culoare aparent vii erau maşinile. În alegarea lor bezmetică prin oraş, în adăstarea lor vremelnică la un semafor ori eternă pe marginea drumului, lăsându-se mâncate de rugină, uitare şi timp, păreau mai vii. Păreau a fi mai trăitoare sub stratul de praf ce le astupa culorile într-o pojghiţă subţire la unele sau într-un strat gros la altele. Unele fuseseră de curând spălate şi praful abia se ghicea peste luciul mat trebuind să te apleci, să priveşti totul de sub un anume unghi, în nici un caz de sub unul drept, pentru a fi sigur că e vorba doar de praf şi nu de vreun joc al luminii pe textura culorii. Oamenii erau vii. Sau poate aşa mi se părea mie atunci în timp ce îi priveam fără să îi văd cu adevărat, trecând în fugă ori alene pe lângă mine, zărind din mine atât cât zăream şi eu din ei. M-am plimbat un timp prin oraşul verde-cenuşiu în căutarea unui loc din care lucrurile să-mi pară a fi altfel decât terne. Mi s-a făcut foame şi am intrat într-o tavernă, undeva la demisolul unei case antebelice din cărămidă de un vişiniu pal, acoperită cu iederă, cu o iederă care amesteca verdele crud al frunzelor ce încercau să se nască din cu un alt soi de verde, mult mai şters, aproape de ocru, al frunzelor moarte dar încă agăţate de împletitura ramurilor pe zidurile îmbătrânite ale casei. Am comandat o chiflă cu susan, un pahar de iaurt şi m-am aşezat la o masă, la cea din colţul cel mai îndepărtat de uşă. Mâncam încet alegând numai coaja de pe chiflă dar, oricât de atent descuamam miezul pufos, seminţele de susan se desprindeau şi ele. Nu toate, cele mai multe însă cădeau pe melamina mesei alături de firimituri albe şi aurii de pâine. Puneam degetul arătător al mâinii mele stângi pe limbă acoperindu-l cu o crustă subţire de salivă şi apoi, cu el lipicios, transformat într-o capcană, vânam boabele de susan de pe masă trimiţându-le plictisit în gură unde ar fi trebuit să fi eşuat de la bun început. În timp ce cu degetul vânam alte seminţe pe tăblia neagră a mesei, pe cele strecurate printre buze le zdrobeam între incisivi savurându-le aroma ce mi se părea atunci exotică. Miezul l-am morfolit între degete până a devenit un gogoloi cleios-uscat de care mi s-a făcut greaţă, abandonându-l în scrumiera ieftină şi ciobită în trei locuri. Am ales dintre hapurile pe care le cumpărasem deja, după reţetă, două albe, rotunde şi lucioase, ce aduceau cu nasturii de la bluzonul verde al mamei, şi le-am pus pe limbă. Am început să le sug aşa cum în copilărie obişnuiam să o fac şi cu nasturii de sidef de la bluzonul mamei când mă lua în braţe şi uita de mine, ocupată să discute, ca între femei, cu vecina de vis-a-vis. Nu reuşeam să mă delectez pentru prea mult timp cu sideful nasturilor, întotdeauna mă prindea, de cele mai multe ori vecina. Îşi aşeza ochelarii mai bine pe nas şi exclama „Vai dragă...”. Nu pot să-mi amintesc ce adăuga după partea exclamativă de la început. Nu-i pot uita mirosul trupului, miros amestecat cu cel al unui parfum ieftin de lăcrămioare, care îmi invada nările atunci când mă apuca de obraji încercând să mă facă să dau drumul din gură nasturilor ce-mi păreau atâta de apetisanţi. Nu a fost mult timp vecina noastră. Nu am avut niciodată aceiaşi vecini pentru prea mult timp. Dacă nu se mutau ei, sigur o făceam noi. Din cauza asta nu am avut parte nici de prietenii îndelungate. Aşa că am uitat de ea repede şi poate că nu mi-aş mai fi reamintit-o niciodată dacă nu ar fi mirosit la fel ca şi ea prima femeie pe care am răpus-o, ca pe un şarpe mare şi alb, în aşternutul părinţilor mei plecaţi de acasă pentru câteva zile. Atunci mi-am reamintit ochelarii, degetele, mirosul. „Ce parfum e ăsta?” „De lăcrămioare. Îţi place?” M-a privit şăgalnic, nesesizând aerul meu tâmp, şi mi-a răspuns pisiceşte în timp ce îşi rătăcea degetele în primele fire de păr ce începeau să-mi acopere pieptul de adolescent cu pielea tânără şi neîncăpătoare pentru răspunsurile şi întrebările dinlăuntru ei. Brusc am simţit în gură gustul nasturilor de sidef de la bluzonul-verde-de-toată-ziua al mamei mele şi am muşcat din sfârcurile pitonului mare şi alb de lângă mine. Pe rând, din amândouă, de nenumărate ori am muşcat când uşor, când apăsat până la mied. Aveau cu totul altfel de dulceaţă, mai amăruie, acrişoară şi sărăţică î n acelaşi timp. Gust de seminţe de susan zdrobite între incisivi, pe vârful limbii. Hapurile aveau cu totul altul, greţos de dulceag pe deasupra şi peliniu pe dinlăuntru. Le-am înghiţit cu scârbă deşi îmi venea să le vomit. Am băut şi restul de iaurt ce se adunase pe fundul paharului fără a scăpa de amăreala gustului lor şi atunci am început, aproape panicat, să caut firimituri de coajă şi seminţe de susan pe tăblia mesei. Nu am mai găsit nimic, bobiţele aurii le ronţăisem demult pe toate, iar firimiturile le măturasem cu podul palmei în scrumieră unde şedeau cuminţi alături de un chiştoc de ţigară şi gogoloiul din miez de mâine şi sudoarea mâinilor ce-l frământaseră. Am plecat scârbit de gustul amar de care nu puteam scăpa oricât scuipam lângă un coş de gunoi chiar de lângă intrarea tavernei. În timp ce încercam să înlătur urmele de spută cu care reuşisem să mă împroşc până şi pe pantaloni cu un şerveţel de hârtie mototolit, uitat prin buzunarele sacoului, m-am lovit de cineva. Un zâmbet tâmp pe chip, grimasa-cerătoare-de-scuze şi vorbele demult pregătite în buzunarul cu şabloane bune la toate „Mă scuzaţi...” Am amuţit. Fără de ochelari, unica pată vie de culoare din acel oraş mă privea indecisă între un uşor amuzament şi o vagă iritare.
Am clipit mărunt din gene – Ce căuta acolo?! – şi am înghiţit în sec voind ceva a spune dar, negăsind cuvintele, nu am fost în stare să deschid gura. „Păreai mai vorbăreţ, nu neapărat şi mai volubil, la ultima noastră întâlnire.” A spus-o cumva chicotind şoriceşte în timp ce mă privea pe sub sprâncene, uitătură pe care aveam să mi-o amintesc, nu ştiu de ce, în timpul divorţului şi mai apoi, de nenumărate ori, în timpul primei detenţii... Dar uite ca sar peste ani cu o uşurinţă izvorâtă cred din nesimţirea cu care am trecut peste toată existenţa mea, nesimţire egalată poate doar de cea pe care mi-a rezervat-o chiar viaţa însăşi. Nu cred că e la mijloc vreun complot ţesut de către cineva anume decât de întâmplare şi de mine însumi, în plasa căruia să fi căzut promiţătorul tânăr care eram cu ani în urmă. Nu am fost singurul, Fortuna, plină de amuzament, a îngrămădit mai mulţi asemeni mie într-o instituţie care nu avea nimic altceva de împărțit cu noi decât răceala pereţilor şi plictisul dascălilor. Cu o excepţie – Nu putea să lipsească, nu-i aşa?! – pe care nu pot să nu o amintesc, fragila profesoara de literatură. Prima dragoste.
