Emeric Robicsek - decanul de vârstă al fotoreporterilor din România

L-am cunoscut prin `87 (cand m-a „tras in poza” la un cenaclu literar pentru "Drapelul Rosu"), am fost colegi la „Renasterea Banateana” prin `91.

Imi amintesc cum trecea pe langa mine ca un fulger cu geanta de fotoreporter in spate, pe scarile abrupte din redactie unde eu abia ma miscam.

Mi-l amintesc cum se uita mereu surprins la Traian Abruda care de fiece data il prezenta ca fiind „cel mai anti-UDMR ungur”, mi-l amintesc…

Printre pagini, am dat in "Opinia Timisoarei", nr. 11, de acest:

"Interviu cu Emeric Robicsek, decanul de vârstă al fotoreporterilor din România"

Identitatea unui oraş rezidă nu numai în stilul arhitectonic al clădirilor, ci şi în valoarea personalităţilor sau personajelor sale, a căror preţuire şi consideraţie trebuie să fie mereu în atenţia noastră: autorităţi administrative, instituţii culturale, mass-media şi opinia publică. În general, noi, românii, avem, parcă, un obicei aparte, care ne deosebeşte de alte naţii, prin aceea că ne facem că nu observăm valoarea unor semeni de-ai noştri, de a căror contemporaneitate beneficiem, şi doar după ce ne părăsesc ne întrecem în a-i glorifica post-mortem.

Octogenarul Emeric Robicsek este fotoreporterul care, timp de 50 de ani, a lucrat în acelaşi loc. Doar titlul ziarului s-a schimbat. Atâtea imagini „risipite” efemer în paginile ziarelor ar putea să reconstituie, împreună, ca într-un puzzle, o frescă a vieţii trăite în această parte a ţării. O frescă ce a fost cu grijă imortalizată pe pelicula aparatului de fotografiat, mânuit cu pricepere de nenea Robi. Dăruirea profesională a acestui mare fotoreporter poate fi o pildă pentru orice profesionist sau începător într-ale fotografiei de presă...

• Domnule Emeric Robicsek, vă mai amintiţi când aţi pus prima dată mâna pe un aparat de fotografiat?
• Ehei, cum să vă spun, în 1938 m-am dus ucenic la Raitter Bella şi Ficzai, apoi la Dorner, fotografi foarte buni şi acolo am învăţat meserie!
• Aveaţi deja un aparat de fotografiat?
• Nu, abia în ’41 am avut un aparat. Şi am început să lucrez. Mie mi-a plăcut foarte mult meseria asta.
• De unde dragostea aceasta pentru fotografie?
• Mama mea mi-a zis: „Băiete caută şi tu o meserie mai bună”. Neamţul Dorner zicea şi el: „Măi Maki, aşa mă alinta, tu să stai lângă mine şi mai târziu eu o să mă însor, iar tu o să lucrezi singur aici”. M-a ajutat foarte mult.
• Apoi a venit războiul…
• Da, în timpul războiului, fiind evreu, am fost dus în lagăr la Ghioroc, de unde, după nişte „tratamente” inumane, am reuşit să evadez şi am ajuns în penitenciar. Un caporal ţigan m-a transportat în alt lagăr, la Doaga, în Moldova. Caporalul, pe care apoi nu l-am mai găsit ca să-i mulţumesc, mi-a spus: „Ascunde-te în latrină, că eu vin şi te scot”. S-a ţinut de cuvânt şi m-a adus înapoi la Ghioroc.
• După război v-aţi apucat din nou de fotografie. Când v-aţi angajat?
• M-am dus la ziar, la „Luptătorul Bănăţean”.
• Cine v-a îndemnat să mergeţi spre ziar?
• Nu-mi aduc aminte. Am avut un coleg care mi-a zis că eu mă pricep la fotografie şi dacă vreau să prezint câteva fotografii pentru ziar. M-am dus cu câteva fotografii, le-am arătat şi m-au angajat.
• Cum se făcea fotografia pe atunci?
• Foarte greu. Aparatura nu prea era cine ştie ce. Erau probleme şi cu filmul, câteodată era bun, altădată era prost, se mai şi voala. Dar să ştiţi că meseria a început de jos. De la fotografiat, developat, mărit, uscat, tot procesul tehnologic.
• Apoi v-aţi făcut laborator acasă?
• Niciodată. Eu aveam laboratorul la ziar. Cincizeci de ani am lucrat într-un singur loc! S-a schimbat doar titulatura ziarului: „Luptătorul Bănăţean”, „Drapelul Roşu” iar acum „Renaşterea Bănăţeană”. Am făcut foarte mult teren. Am dormit şi sub cerul liber, în căruţe, afară pe câmp, dar a fost foarte frumos. Mi-a plăcut meseria...
• Mai ţineţi minte prima fotografie publicată în ziar?
• Ştiu că era o fotografie cu copii. Am însoţit nişte copii în excursie şi atunci am făcut fotografii care au fost publicate.
• Ce v-a plăcut cel mai mult să fotografiaţi?
• Peisaje şi sport. Am fost şi în Anglia, cu Politehnica, în 1980. Ăsta e de acolo (şi-mi arată ceasul). Am făcut nişte poze, destul de bune. Nu prea a jucat bine Poli, a luat bătaie, dar, totuşi, peisaje pentru fotografiat au fost. Am fotografiat şi un gol marcat de englezi. A fost frumos. Atunci făceam mult teren şi mâncam ce apucam, pită cu unt sau untură, ceva salam, dar era frumos.
• Fiind la ziar eraţi chemat să fotografiaţi şi altceva, ştabi de partid?
• Da. Când a venit Ceauşescu, de pildă, m-au chemat şi pe mine, de la ziar. Mi-aduc aminte că era însoţit de Ion Gheorghe Maurer, care nu prea îl simpatiza pe Ceauşescu şi care mă avertiza, „nu te du prea aproape, lasă-l să facă el ce vrea”. Dar eu voiam să-l fotografiez pe Ceauşescu cât mai de aproape, cum ridica iepurele, sau ce vânat era, şi-l arăta către obiectivul aparatului de fotografiat. La o întâmplare, Elena Ceauşescu îl întreabă: „Nicule, asta ai împuşcat tu?” La care Maurer zice: „Nu, ăsta e împuşcat de mine”. Reuşea s-o scoată din sărite pe Coana Leana, care o dată a răbufnit: „Hai să plecăm de aici, ca ăştia sunt nişte ţigani de bănăţeni!” Nu prea ne iubea pe noi, cei din Banat.
• Câţi lideri de partid aţi fotografiat?
• Mulţi. I-am fotografiat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Maurer, Ceauşescu, dr. Petru Groza, Iosip Broz Tito, Nikita Hruşciov, Janos Kadar şi alţii. Dej a fost un om deosebit. Iar Groza întreba aşa: „Aţi mâncat? „Nu”. Chema aghiotantul şi dădea ordin: „Ioane, vezi, ăsta e timişorean, doi sunt din Bucureşti, dă-le ceva de mâncare!” Mie, să recunosc, mi-a plăcut să mănânc. Aşa a fost când veneau la vânătoare în judeţul Timiş, la Chevereşul Mare sau la Pişchia.
• La aceste întâmplări aţi fotografiat pentru ziar, dar făceaţi şi fotografii pe care ziarul nu le publica. Le mai aveţi pe acestea?
• Nu. Era un ziar sărac. Câteodată nici nu prea aveam filme. Atunci puneam bani din buzunar, apoi am mai primit cadouri din diferite surse. Hârtia fotografică, de asemenea, nu prea se găsea...
• V-am văzut deseori fotografiind oamenii obişnuiţi, de pildă, la concerte nu scăpaţi... garderobierele. De ce?
• Pentru că-mi plăceau. Dar mie îmi plăcea şi muzica. Eu sunt tenor şi-mi place să şi cânt. Ştiu puţin canto. Aşa am cucerit-o şi pe soţia mea, cu care am trăit 41 de ani. Mi-au plăcut şi muzica şi teatrul.
• Să ne întoarcem la partidele de vânătoare la care aţi avut acces. Ce se întâmpla acolo?
• Ţin minte că erau câţiva inşi în civil, veniţi din Bucureşti. Dar ce-am observat eu? Nu prea le plăcea să vină cu Ceauşescu în Timiş. Pentru că mâncare, ăştia, din Bucureşti, nu prea aveau. Noi, bănăţenii, ne descurcam, aveam aici Comtim-ul. O singură dată a strigat Ceauşescu: „Măi băieţi, voi aţi mâncat?”, la care bucureştenii au răspuns tare: „Nu!”. Atunci Ceauşescu i-a dat ordin la bucătar să le dea mâncare, iar bucătarul a răspuns că nu mai este!
• Şi dv cum vă „descurcaţi”?
• Primul secretar de la Timiş, Telescu, a fost un om deosebit. La o vânătoare îmi zice: „Robi, spune şoferului să pună în port-bagaj, pentru tine, porcul ăsta pe care l-am împuşcat eu ”. Erau acolo treizeci de porci mistreţi. Şoferul s-a conformat. Duc purcelul acasă şi spun soţiei:. „Trebuie să căutăm un măcelar să ni-l taie şi-i dăm şi lui ceva”. Dar apar doi inşi în civil la mine acasă şi zic scurt: „Unde-i porcul?” „Care porc?” „Pe care l-aţi furat!” „Noi nu furăm”. „Păi, unde-i?” „L-am primit de la tovarăşul Telescu”. „Cum aşa?” „Dacă vreţi, mergeţi şi întrebaţi-l pe dânsul! Dacă zice el să-l dau înapoi, veniţi şi-l luaţi.” N-au mai venit. Erau de la securitate. Nu am uitat toată viaţa faza asta, cum au venit securiştii şi au zis: „Porcul înapoi!”.
• Cum era cu cenzura?
• Aveai voie să fotografiezi orice, dar când era vorba de publicat, numai ce auzeai secretarul cu propaganda: „Asta nu intră!”.
• Aţi fost membru de partid?
• Da.
• Aţi crezut în acel partid?
• N-aş putea să vă spun, dar n-am fost mare comunist. Dar să ştiţi că printre comunişti erau şi oameni cumsecade.
• Vreo altă întâmplare de la vânătorile ştabilor de partid?
• La o partidă, Hruşciov vorbea ruseşte cu ai noştri, care ştiau limba rusă şi zicea că nu mai vine aici, deoarece „Nu este în România ce am crezut noi”. Adică nu recunoştea comunismul pe care ar fi dorit să-l găsească aici. Erau multe discuţii, dar mie nu prea mi-a plăcut să mă apropii de ei mai mult decât pentru a-i fotografia.
• Oricum, erai supravegheat, nu?
• Deviza lor era „Nu aproape, nu aproape!”.
• Se distrau bine?
• Da. Mâncarea era destul de bună. Dintre toţi, doar Gheorghiu-Dej ne-a chemat la masă împreună cu ei, n-am să uit niciodată. Restul, unul nu ne chema!
• Aduceau şi fete la chef?
• Nu prea! Totuşi, odată l-am fotografiat pe Maurer cu două fete şi i-am dus fotografiile. Mi-a zis; „Îţi baţi joc de mine?” Am înţeles, mi-am cerut scuze şi... atât.
• Dar dv v-au plăcut fetele?
• Fără femeie, viaţa nu e viaţă. În zona Oraviţei erau multe femei fără bărbat. Acolo am dormit odată la primărie. A venit o femeie şi mi-a adus mâncare. Apoi m-a chemat cu ea să-mi arate ce frumoasă e Oraviţa. Şi m-am dus. Ea se apropie de mine. Eu îi zic să nu se apropie că sunt „al dracului” şi… „Nu-i nimic”, zice. Şi cum în apropiere era un cimitir, acolo ne-am apucat de treabă. N-am să uit niciodată. (Râde cu poftă!). Mare curvar am fost! Nu mai vorbesc că şi-n laborator aduceam... Asta a fost, dacă mi-au plăcut femeile...
• Şi ziariste?
• Şi ziariste! Da! Ultima... Am fost cu ea în Austria, la invitaţia unui ziar. Colega noastră nu era cine ştie ce frumoasă, dar pentru o noapte...
• Şi soţia ce zicea?
• Totdeauna am avut grijă să nu se afle. Soţia era o femeie deosebită.
• Cum arăta Timişoara anilor de după război?
• Era altfel. Oamenii erau mai buni. Eu sunt din Bocşa şi când am venit în Timişoara am stat în chirie în Fabric, pe strada Barbu Delavrancea. Era o curte mare, plină cu apartamente. Vai, ce frumos era! Tot acolo era Clubul tinerilor maghiari. Nu era şovinism. Nu se discuta că tu eşti român, sau ungur, ori sârb. Sârbi erau foarte mulţi. Erau Kirwai-uri extraordinare, ale tuturor, pe rând, fără nici o problemă. Foarte frumos era că, în Timişoara, ungur, jidan, ceh, neamţ, sârb, la vreo petrecere, ori nuntă, se distrau extraordinar.
• Este ceva ce nu vă place acum în Timişoara?
• Nu mai sunt oamenii care au fost. Ce de-acum sunt altfel. Nu lucrează, n-au bani. Este altfel! Mie nu mai îmi place acum nimic. Ce-a fost, a fost!
• La ziar, care şef a fost mai aspru?
• Dumitru Mărgineanu!
• Căruia poetul Damian Ureche îi spunea „Mărginitul”?
• Cred că-i plăcea să tragă la măsea. Nici cel care este acum nu-i mai grozav. La ziua mea de naştere, colegii mei au venit şi mi-au adus un cadou. El nici nu mi-a telefonat. Şi s-a folosit de serviciile mele. Eu nu ştiu cum merge ziarul, dar am dat şi eu bani pe acţiuni, şi n-am primit niciodată dividende.
• Ce a însemnat fotografia pentru dv?
• Viaţa mea! Mi-a plăcut foarte mult şi n-am lăsat niciodată să nu se termine ceva ce am început. Pentru fotografie trebuie să ai simţul acela ca să faci ceva să fie bine. Azi nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii. Pleacă toţi în alte ţări. Eu n-aş pleca…
• Am prieteni care au, ca şi mine, copiii plecaţi şi se duc acolo, iar când se întorc, plâng…
• Ucenici aţi avut? Aţi învăţat pe alţii meserie?
• Nu. Eu m-am uitat ce face Dorner, care m-a învăţat o meserie extraordinară. Meseria nu trebuie furată. Eu acceptam şi critica. Dacă o poză este proastă, eu spun, nu te supăra, mie nu-mi place. Acum e altfel... Eu atâta doresc, ca tinerii să înveţe această meserie.
• Cum se făcea înainte, când trebuia să retuşaţi fotografia?
• Prima dată vedea fotografiile, pe cele oficiale, secretarul cu propaganda. „Mi-e nu-mi place, spunea , dă-o la coş!” . Nu prea am retuşat, că făceam multe poze şi avea de unde să aleagă.
• Ce locuri din Timişoara vă plac mai mult?
• Fabric. Mergeam la biserica ortodoxă din Fabric.
• Nu sunteţi evreu?
• N-are nimica! Tatăl meu a fugit din Ungaria. Bunicul era ceh catolic. S-a însurat cu o evreică, bunica mea. L-am întrebat pe tata de bunicul. Mi-a zis: „Bunicul nu mai e catolic, e jidov”. Iar băiatul meu e botezat catolic. Aşa că…
• Ce simţeaţi când aveaţi aparatul de fotografiat în mână?
• Ce-am făcut eu cu aparatul de fotografiat nu-ţi vine să crezi! E o meserie foarte frumoasă. Simţul acela al frumuseţii este ceva extraordinar! Primul meu aparat era unul tip Laika, rusesc, cu care am făcut minuni!
• Ce ideal aţi avut în viaţă?
• Dragostea de meserie, pe care încă o mai am. Poate am greşit că am dat aparatura nepotului meu. Dar vreau să-mi cumpăr din nou...

• Emeric Robicsek se naşte la Bocşa, la 26 februarie 1922. Părinţii, tatăl măcelar şi mama casnică, s-au mutat la Timişoara când viitorul fotoreporter avea doar 4 ani.
• La vârsta de 16 ani intră ucenic şi, repede, îşi însuşeşte secretele miraculoasei transpuneri a imaginii surprinse, prin obiectivul unui aparat, pe hârtia fotografică.
• La 26 de ani se căsătoreşte cu Gizella Kneip cu care trăieşte până în 1998, când aceasta se stinge. Are un fiu stabilit în Germania şi un nepot căruia i-a dăruit întreaga aparatură.
• Nu are studii de specialitate. Este aproape un autodidact, dar şi-a făcut meseria cu dragoste şi multă conştiinciozitate.
• Ca o recunoaştere, Asociaţia Presei Timişorene a instituit, în 1996, Premiul „Emeric Robicsek” pentru fotografia de presă. Tot o recunoaştere a venit şi din partea Primăriei Timişoara, care i-a acordat o Diplomă de excelenţă.
• Zeci de kilometri de peliculă înseamnă întreaga sa viaţă dăruită fotografiei. Şi câteva expoziţii de fotografie-reportaj.
• Este fotoreporterul cu cea mai îndelungată activitate de presă din România, el debutând în presă în anul 1946.