Cidade de Deus

Lasand de'o parte criticile favorabile sau premiile primite, deci fara nici o influenta din partea lor, este unul dintre filmele mele favorite.

Dur, realistic (poate si pentru aerul de "semi-documentar" cum spunea cineva), bazat pe realitatea cruda a acelor locuri si ani, turnat cu amatori dar fara a avea nici cea mai mica urma de amatorism.

Un film de zece pentru mine.

Detalii pe Cinemgia

Twitter

miruna: mamaaaa, ma doare burta!
mama: termina de mancat si iti trece...
miruna: am mancat
mama: cat
miruna: doua
mama: e putin, mananca trei
miruna: tie nu-ti pasa
mama: ....
miruna: bineeee, tie nu-ti pasa.... nici mie nu-mi pasa
mama:....
miruna: mamaaaa, ma doare burta
mama:....
miruna: nu-ti pasa....
mama:....
miruna: mie imi pasa daca te doare pe tine
mama: ....
miruna: mamaaa, vrei sa vii putin?
mama: de ce?
miruna: sa iti arat cum ma doare burta
mama:....
miruna: mamaaaa, te iubesc
mama: bine, nu mai manca

Statistica in timp real

De aici. Nu bag mana in foc ca sunt cifrele exacte, dar banui ca "sunt pe acolo".

Despre insolventa Flamingo

Despre insolventa Flamingo

E mai putin o analiza cat un expozeu clar si la obiect, excelente si comentariile.

Ca om am greșit, dar ca țar nu!

Sondaje manipulatorii (Predicţii, paradoxuri şi ironii)

Mai vechi dar excelent articol al domnului Dragos Paul Aligica publicat in revista 22

"Ori de câte ori un politician român comandă un sondaj manipulator şi consilierii săi îl încurajează, având convingerea că astfel vor putea determina soarta viitorului scrutin electoral, minţile tuturor celor implicaţi se raportează, probabil fără să ştie, la unul dintre cele mai studiate fenomene din domeniul teoriei predicţiei sociale: problema reflexivităţii predictive. Să faci comentarii ironice cu privire la ce este în mintea politicianului român este inutil. Să ridici semne de întrebare cu privire la ce înţelege sau nu înţelege un consultant (român sau străin) despre realitatea înconjuratoare – în afară de faptul că în ea trebuie să aibă loc un transfer monetar – este prematur. În România, consultanţii politici sunt încă priviţi ca şi cum ar fi depozitarii unei ştiinţe sau ai unor secrete profesionale inimaginabile profanilor. Nu sunt. Unii sunt buni manageri şi buni organizatori de campanii. Dar o ştiinţă specială a predicţiei politice nu deţin. Şi acesta este un verdict irevocabil. Să lăsăm însă altora plăcerea de a dovedi şi argumenta, când îi va veni vremea, această revelaţie."

Intreg articolul aici.

De azi ciripesc

Mi-am tras cont de twitterr, cirip, cirip... :-)))

Nu s-a terminat

si, of Doamne, cat mi-am dorit asta!

Aproape ca am ajuns sa imi doresc un Hitler, un Stalin, un Beria, cineva care sa spuna: Gata! Stop! S-a terminat cu vorbaria, inapoi la munca!

Doamne ce am ajuns sa vreau...

Sa alegem bine!

Nu m-a convins niciunul dintre finalişti. Nu mi-e drag niciunul dintre ei, ba chiar îmi sunt antipatici ambii, raţional sau pur emoţional. Cu argumente ma dezic de unii din spatele primilor, de alţii cu o repulsie viscerala. Va trebui sa aleg însa unul împreuna cu tot ceea ce înseamna el (chiar trebuie??) şi nu ştiu pe care. Ok, asta e dilema mea şi pe care eu trebuie sa o rezolv. Nu asta voiam sa punctez, e doar o introducere. Nedumerirea mea, cea pe care vreau sa o aduc atenţiei, este legata de militantismul unora. Nu pricep nici în ruptul capului de ce unii cred ca ei, şi numai ei, stăpânesc adevărul imuabil. Adevăr în numele căruia au dreptul sa-i aducă pe toţi ceilalţi la calea cea "dreapta" - vecini, amici, frati, părinti, străini, et caetera. Nu pot sa nu ma gândesc la Savonarola care avea şi el adevărul lui, universal pana la un punct.

Contrar opiniei generale adevărul nu este o valoare absoluta ci una relativa...

Miruniciul

E optiunea mea

Nu sunt un leader de opinie, acest blog e doar un jurnal personal la care are acces toata lumea. Nu am dorinta de a fi cotat pe pozitii fruntase in clasamente ce vizeaza "blogosfera", altele sunt preocuparile mele.

Atunci care e rostul afirmarii in public a optiunii mele de vot? Ca sa nu mai fiu intrebat!

In general m-am ferit de a-mi impartasi parerea politica. In mediul de afaceri, mai ales in cel corporatist "nu da bine". Acum insa...

Ma consider un liberal in sinea mea, fara a fi membru de partid, chiar fara a fi un militant. Si, da, imi place prestatia politica a lui Antonescu. Nu il idolatrizez, cred ca are si cusururi, dar cred ca in momentul de fata este una dintre putinele personalitati politice capabile sa ma reprezinte demn pe mine ca cetatean roman. Il consider capabil de a media cu eleganta, tact si bun simt relatia dintre partide din postura de Presedinte al Romaniei.

10 drugs you should not use in the car

No comment:

El Espiritu de Antepasados

Profilele lui Pitici Gratis

E vulgar, trivial, direct, adevarat, tare... de aia le reiau aici, fara drept de copyright:


Profailăr: Blogărul puchinos

Băgăm mâna iar în sacul cu psihologie şi scoatem alt personaj nemitologic, din păcate, care ne aglomerează spaţiul vital cu existenţa sa evoluţionist-nejustificată. De data asta ne ocupăm de omul din spatele ecranului. Ăla pe care nu-l vezi, dar îl simţi. Maxim îl observi la spring time, cum îşi ia o pizza. Palid, ofilit, muşcând din ea cu dinţi galbeni şi uitându-se speriat la oamenii din jurul lui, gândindu-se cam câţi unici are pe zi fast foodul.

Origini: Copilul cu probleme, ăla care lua bătaie când era mic de la băieţii din faţa blocului, că era cel mai pitic/ ciudat/ gras/ pămpălău. Era ultimul ales la fotbal. Nici nu îl alegeai. Rămânea la sfârşit între el şi mingea. O echipă alegea mingea, şi el rămânea la cealaltă echipă. Ultima opţiune. Valoric inferior începerii meciului cu posesia balonului. De obicei îşi lua un voleu în freză şi se căra acasă plângând la mă-sa, luând şi mingea, că era a lui. Drept urmare, îşi lua bătaie şi a doua zi. Prietenul lui cel mai bun a fost mama, tot timpul. Ea era singura care nu făcea mişto de el. Nici măcar de faptul că făcea încă pipi în pat.

La vârsta pubertăţii a devenit din inert social de-a dreptul putrezit social. Nici măcar mingea de fotbal pe care i-o cumpărase mă-sa nu îi mai asigura prieteni temporari.

Aşa că s-a retras pe net; mIRC, yahoo, hi5, neogen, facebook, forumuri de toate naţiile i-au deschis drumul spre o lume în care s-a integrat perfect. Ciudaţi la fel ca el îl acceptau doar ca să fie acceptaţi la rândul lor! Nu conta că e bălos şi clipeşte prea mult când vorbeşte. Că merge aplecat spre stânga şi i se spune ţâţea la şcoală că are sânii mai mari decât fetele. Chiulea şi se ducea la netcafeuri. Pe net era şmecher, cool, isteţ, glumeţ. Şi-a tras şi o poreclă pe măsură, care sună interesant. Ceva cu Z X sau Y. Zappy, Dutzy, Lexy, Arky, Varby. Să dea bine. Şi uneori mai dădea şi de o gagică (sau un nene bătrân care se dădea gagică pe net) şi conversa cu personajul presupus feminin, imaginându-şi poveşti de dragoste ca-n “you got mail”, filmul ăla prost cu Tom Hanks şi Meg Ryan.

Şi la un moment dat a aflat de blogging! Că există oameni care scriu chestii pe net şi alţi oameni le citesc şi ăia primii fac bani din asta! Perfect, şi-a zis el bucuros. Asta e cariera de viitor! Mai ales că din cauza chiulitului prin netcafeuri din pubertate până-n adolescenţa târzie, oricum altceva nu prea ştie să facă. Faptul că există oameni la fel ca el; înfrânţi estetic, schimonosiţi fizic, inadaptaţi şi picaţi la intrarea la facultate care au succes pe net îi dă scânteia aia de speranţă necesară să nu îşi pună ştreangul de gât. (P.S. Am văzut bloggări. De-ăştia “cunoscuţi”. 95% din ei sunt nişte timizi hidoşi care stau într-un colţ şi încearcă să-şi dea seama de care capăt al sticlei de bere se ţine şi de care se bea)

Educaţie: OMG LOL, şcoală? Internet FTW! De-aia şi chiulea aşa de bine. Era ăla pe care nu-l observă nimeni în clasă. O să dai nas în nas cu el pe stradă şi o să ai exact dialogul ăsta:

-Salut băi! Ce mai faci?

-Te cunosc?

-Haha, hai mă, îs X nu mă mai ţii minte? Am fost 8 ani în clasă!

-Pe bune?

-Da, mă, ce dracu’, stăteam fix în spatele tău! Nu ţii minte când copiai tema la mate de la mine?

-Dacă zici tu… hai salut că am treabă.

-Stai bă, dă-mi ID-ul de mess, mai vorbim şi noi!

-N-AM!

De ce îţi vine să-l calci pe muie: Are impresia că e important. Că părerea lui contează. Scrie şi când nu are nimic de scris, că trebuie să posteze ceva. Ia o ştire aleatoare, îşi dă cu părerea în trei rânduri despre ea, mai bagă un filmuleţ la care a râs el de pe youtube. Trafic să fie! Visează la ziua când o să-l pomenească Mircea Badea, ca pe zoso, când o să pună poze cu el într-un picior la mare, să-l vadă lumea cât de ludic e, ca arhi, sau când o să facă un montaj de 3 minute despre mecla lui, ca Dono, piticul neporno. O să-şi facă într-o zi şi cărţi de vizită cu numele lui şi Blogger dedesubt. PENTRU CĂ BLOGGER E O MESERIE REALĂ, CA CRITICUL DE YOUTUBE ŞI TROLLUL DE FORUMURI. Dar cel mai tare şi cel mai tare vrea să aibă şi el 4 bannere cu reclamă la chiloţi, de 18X184, să scoată un 200 E pe lună, ca atunci când maică-sa îi zice:

-Ai 20 de ani şi tot la calculator stai! Caută-ţi de muncă! Mută-te şi tu! Fă ceva cu viaţa ta!:

Să poată să-i răspundă:

-Sunt bloggăr, mami! E meserie!

Nevoi speciale: Să fie citit. Dă refreş toată ziua să vadă commenturile. Dacă cineva şi-a dat cu părerea vizavi de părerea lui, se simte validat. În viaţa reală, cu o replică îl faci fleaşcă de-ţi suge şi pula: “Ţi-am citit ultimu’ post. Foarte incisiv! Mi-a plăcut!” Îi zici asta şi l-ai rupt în două. Vrea să fie şi băgat în seamă de bloggării mari. Dacă i-a comentat Bobiţă Voicu la ceva are orgasm multiplu instant. Aşa că dezvoltă o relaţie specială cu bloggării ăştia mai mari. Ori îi urăşte şi scrie despre cât de muişti idioţi sunt, ori se gudură pe lângă ei, poate primesc un os de ros de la marele leu. Poate o poziţie pe blogroll dacă linge destul cur. De obicei ăia mari nu-l bagă în seamă, dar speră şi el că poate într-o zi.. poate, poate…

Băi pulete! Băi şomerule! Nu eşti blogăr, bă! Fă-te util. Dacă tot ai dexteritate de la tastatură, angajează-te la o şaormărie. Rulează lipia. Scoate un ban decent. Fii un factor pozitiv al societăţii. Ai un blog de căcat cu maxim 500 de unici pe zi şi speri să ajungi în liga 1 ca să faci bani. Eşti un căcat cu ochi. Ştiu că dai commenturi de-ampulea pe aici, poate dă cineva click şi intră şi pe mizeria ta de pagină de metaidei şi pseudoplagiere comentată. Flit! Hai, parazitează la Dono, că lui îi plac sutele de comentarii. Îl fac să se simtă de un metru şaptezeci, cu piedestal cu tot. Io-mi bag pula în commenturile voastre mai ceva ca în scaner.


Profailăr: Căcatul cu ochi

Înainte, una scurtă. Am văzut azi o grasă cu tricou cu Behemoth şi am râs singur ca cretinu’. Oare numai eu văd ironia fină?

Profailărul loveşte din nou, cu episodul 3. Loveşte adânc, loveşte unde bălăngăne şi te face să sări în călcâie. De data asta alt personaj destestabil apare în vitrină. Nu trebuie să zică nimic. Doar te salută vesel şi tâmp şi tu te uiţi la el şi îl recunoşti. “Te ştiu fraiere! Tu eşti căcatul cu ochi!” şi el se gudură la tine ca un căţel vagabond, prea bucuros că te vede să îşi dea seama că tocmai l-ai jignit.

Origini: Căcatul cu ochi nu a luat bătaie destulă când era mic. O fi fost copil din flori crescut de bunică şi trei mătuşe bătrâne care îl pupau în cur şi când se căca pe clanţă, n-o fi avut taică-su coaie sau o fi fost la ultimul spermatozoid care se dădea cu capu’ de scrot în timp ce ţinea monoloage şi a fost prea mândru că ăsta, Braveheart, a nimerit unde trebuie să vadă că fii-su are defecte; nu contează motivul. Nu şi-a luat bastârca la ureche când trebuia. Şi de aia mereu a avut impresia că tot ce face e bine, că nu poate să greşească şi că atunci când îl critică cineva, nu îl critică de fapt ci mai mult glumeşte inofensiv. Pe căcatul cu ochi îl superi foarte greu, chiar prea greu să se merite efortul. Simţul penibilului este ceva cu care nu te naşti. Trebuie forţat de alţii, în general de tată care, în cazul ăsta era prea ocupat cu alte femei/bărbaţi/alcool să o facă şi, săracul copil rămâne fără. Mai trist este că, la fel ca un orb din naştere, nici nu îşi dă seama de defectul lui. Nu poate înţelege acel element ce îi lipseşte. Atenţie, că o să aveţi şi voi copchii o dată. Acuma sigur nu aveţi, că nu aţi fi citit mai mult decât titlul acestui text dar o dată o să aveţi. Fiţi atenţi să îi învăţaţi la timp simţul măsurii şi limitele că o să ajungă căcaţi cu ochi şi nu o să-şi dea seama niciodată.

Educaţie: Căcatul cu ochi a fost tot timpul cel mai vorbăreţ din clasă, sau măcar în primii 10, că de, poa să fie şi mai mulţi căcaţi cu ochi pe metru pătrat şi în cazul ăsta fac cu schimbul. Nu a fost niciodată peste mediu de deştept sau de glumeţ dar tot timpul a avut impresia că e şi că are ceva de zis. Era cu mâna pe sus, făcea glume la care râdea numai el, ştergea tabla în ritmul unei muzici auzite numai în capul lui şi făcea cu ochiul urâtei clasei. Era uşor de influenţat şi făcea şi credea cam tot ce făceau cei din jur. Se învăţa, învăţa şi el, se chiulea, chiulea şi el, te tăia pişarea, îl tăia şi pe el. Unde nimerea era exact ca cei din jur pentru că, săracul, a suferit tot timpul de o lipsă aşa de mare de personalitate încât singura lui speranţă la umanitate este imitatul celor din jur. Dacă îl închizi singur într-o cameră, în intimitatea propriilor gânduri, îşi dă un “log off “ şi se uită în gol la muşte cum se fut pe pereţi. Bine, asta nu ar fi rău, omul cameleon, dar, din păcate işi condimentează mimetismul cu propriile idioţenii lipsite de bun simţ, deviind de la modelul pe care-l imită şi devenind o copie detestabilă a originalului. Mai exact, a ta, dacă eşti prin jurul lui.

De ce îţi vine să îl calci pe muie: Aoleu! Aici vine buba! Din cauza mimetismului lui profund, nu ai cum să-l recunoşti din prima. Umbli cu el de ceva timp, zici că e CAM ca tine, că gândeşte aceleaşi lucruri până când începe să se manifeste în public şi să îţi încolţească în cap concluzia sigură: “Bă, ăsta e un căcat cu ochi!”. De ce? Te face de ruşine prin asociere! De fapt, are două strategii clasice. Prima e că spune idioţenii la persoana întâi plural, incluzându-te pe tine, gen “Gagicile, nu staţi cu noi la masă?” deşi gagicile sunt nişte naşpete şi chiar dacă n-ar fi ai părea un libidinos că eşti anexă la această propunere libidinoasă, sau orice alt gând de-al lui cretin care prin formularea verbală şi prin proximitatea faţă de tine pare a fi şi al tău. A doua, şi mai perversă e că te pune în situaţii în care trebuie să te faci de căcat singur prin ce te obligă să zici. Gen “asta e amica mea Maricica, nu-i aşa că-i frumoasă?’. No aici te obligă ori să zici da şi să pari libidinos (din nou) ori să zici nu şi să pari o gaură de cur că săraca fată nu ţi-a făcut nimic, abia ai cunoscut-o, cum să zici că e urâtă. Sau te pune să zici chestii gen “Bă Radu, ia povesteşte-i şi lu Maricica despre atunci când ai mâncat tu maţu’ de plastic de la salam că erai matol şi te-ai căcat cu legătură între vagoane ca trenu’!”. Dacă aveam de gând să povestesc chestii penibile pe care ţi le-am povestit ţie la beţie cruntă şi lu Maricica, i le povesteam deja bă căcat cu ochi! Şi iar eşti pus în situaţia în care îi povesteşti ceva penibil lu’ Maricica pe care abia ai cunoscut-o sau zici că n-ai chef de povestiri şi aia crede că eşti o gaură de cur. De fapt majoritatea situaţiilor penibile în care căcatul cu ochi te pune izvorăsc din faptul că el:
1. crede că e mare gagicar
ceea ce e partial adevarat, doar ca standardele lui sunt atat de joase incat ar fute-o si pe sora lui Chewbacca si faptul ca esti macho de fubare e irelevant
2. crede că tu ai nevoie de ajutor
implauzibil, tinand cont de faptul romulance de-astea la care se da el poti si tu sa coclesti doar ca ti-ar fi rusine cu tine dup-aia

E crunt, mai ales că îţi dai seama mult prea târziu că omu’ e căcat cu ochi. Ascultă exact ce asculţi tu, îi plac aceleaşi filme şi bea bere cu acelaşi randament. Mimetismul îl face agreabil până îţi dai seama că e detestabil. Pâna face strigături pe stradă la gagici grase şi vine şi prietenu’ ei şi îţi dă şi ţie un pumn în muie că “ăia mi-au zis că m-ar fute în diagonală” că de, grasa nu aude destul de stereo încât să îşi dea seama că numa ăla s-a spart aiurea şi noah, e vina ta ca umbli cu târlan şi ţi-o iei şi tu.

Nevoi speciale: Se rezolvă singur. Se auto-invită pe la tine, cu tine, oriunde. Nu poţi să dai o muie fără să fie şi el acolo cu zâmbetul lui larg şi tâmp. Nu ai cum să scapi de el. Deja când ţi-ai dat seama că e căcat cu ochi ştie programul tău, ştie unde stai, ce mănânci, unde te caci şi tot ce e nevoie să fie prietenul tău pe veci. Nu ai cum să-i rezişti, e căcatul tău cu ochi şi trebuie să-l accepţi pe vecie ca handicapul social care este. Fiind imun la insulte, ironii şi aluzii fine nu ai cum să-l ofensezi cât să nu mai creadă că e prietenul tău cel mai bun. Poţi să-l păcăleşti temporar şi să fugi în cealaltă direcţie dar te va iubi mai mult că ai simţul umorului. Uneori o să aibă nevoie de 500 de mii până miercuri, miercuri căzând cam peste 4 luni. Ştii asta da’ tot îi dai, că e căcatul tău cu ochi şi speri că scapi de el ceva timp, că nu are bani să iţi dea înapo şi o să se ferească de tine. Uneori chiar speri să îţi ceară împrumut ca să aibă de ce să te ocolească. Se merită juma de milion să scapi de prezenţa lui interminabila. Pe bune.

Nu e de râs.
Azi-maine te sună, când te aştepţi mai puţin.
“Ce faci frateeei, cand mai ieşim şi noi în oraş?”
“Nu pot bă acuma că am de muncă” (o laie, freci manganu’)
“Hai bă că vin io pe la tine mai pe seară că ştiu când ajungi, hai că tre să-ţi prezint o prietenă de-a mea! Hai termină-ţi treaba că în seara asta bem! A, m-am întâlnit cu gagica aia cu care ai ieşit tu alaltăieri şi din vorbă-n vorbă i-am povestit faza aia când te-ai căcat tu pe tine şi te-ai şters la cur cu şosetele, să vezi ce a râs. Chiar, că mi-am adus aminte, n-ai 500 de mii până miercuri? Hai că vorbim când trec pe la tine. Te-am pupat!”

Profailăr: Viermele corporatist

Buun, după lungi aşteptări a celor maxim 3 persoane care se uită aici, ete că profailărul recidivează din nou pentru a doua oară (reloaded). Dacă în episodul trecut am analizat fin neteziciunile creierului pseudointelectualei coclite, astăzi trecem la un alt personaj de lângă casa omului pe care n-are cum să nu-l cunoaşteţi.

Origini: Viermele corporatist nu poate fi catalogat clar de mic. E un individ normal care se transformă brusc pe la o anumită vârstă. Poate să fi fost tocilarul clasei, rebelul jmecher care chiulea să fumeze după şcoală, naşpeta din prima bancă sau curva şcolii. In general provine din familii cu venit mediu sau mediu-superior. ţineţi minte cuvântul mediu, că acesta reprezintă esenţa acestui individ. Nu a fost niciodată cel mai sărac, cel mai prost sau cel mai urât. Dar nici invers. Prima mare frustrare a individului ăsta scârnav a fost că niciodată în copilărie nu a fost în cercul social în care a vrut să fie. Nu a avut destulă (calitatea x) să se asocieze cu gaşca de oameni care-s X. S-a mulţumit cu ăia din Y, net inferiori, cu care umbla doar din lipsă de altceva iar faptul că nu a fost acceptat de alde X l-a făcut să se simtă tot timpul pe dinafară. De aici s-a născut nevoia lui nehalită de a aparţine de ceva. De a fi considerat o rotiţă mică dar importantă într-un mecanism imens.

Educaţie: Viermele corporatist nu e prost. E destul de deştept încât să nu fie prost şi destul de prost încât să nu fie deştept. A rămas tot timpul undeva în mediocritate, frustrarea lui principală izvorând exact din faptul că nu a fost cel mai bun la nimic. Gigi-menţiune, ăla primu sub dunga de oameni interesanţi dintr-un anumit punct. Rezultatele şcolare sunt irelevante şi bazate pe cât şi-a dat interesul, pentru că la şcoală, mediocrul are posibilitatea de a fi şi primul, şi ultimul, depinzând doar de cantitatea de muncă investită. O trăsătură esenţială este că toţi viermii corporatişti au avut o pasiune mare în şcoală (in general artistică) la care, din păcate, oricât s-ar fi chinuit, nu au reuşit să fie decât excepţional de mediocri şi au fost nevoiţi să renunţe undeva prin facultate, să se apuce de ceva serios, ca sa nu ajungă muritori de foame.br

De ce îţi vine să îl calci pe muie: Viermele corporatist e exact ca chest-bursteru din filmele alien. Niciodată nu ştii clar din cine poate să iasă. Poate să fi fost cel mai bun prieten al tău la un moment dat, brusc metamorfozat într-un costumat slinos, bărbierit bine şi mirosind a after-shave aplicat generos. Dacă înainte era oricând disponibil de o bere sub nas şi de o conversaţie în care să contribuie cu o sclipire genială de mediocritate, de la transformarea in vierme, are tot timpu’ de muncă. Un proiect, o prezentare, un raport, un eveniment la firmă, un powerpoint o circularăsiocafeadefacutlasefu’satraitidomnusef. şi când dai de el, dichisit ca un mormon, omoară orice conversaţie cu poveşti anoste despre munca lui. Întâi deturnează conversaţia cu un fin “EXACT aşa mi s-a întâmplat şi mie la serviciu ieri”, apoi te trozneşte in ficat cu o descriere a ultimului timbilding şi mamă ce chestii marfă au făcut ei acolo şi să vezi ce a zis Georgescu (pe care nu îl cunoşti şi nici nu vrei să îl cunoşti). O să afli iar ce salariu mare are, ce beneficii şi şanse de viitor şi chit că stă zece ore pe zi acolo, îi mai trage câte o cârjă secretarei - pardon assistant manageriţei- după program. Uneori a mai şi prins romgleză de la workplace şi are impresia că e la socialising cu colegii şi dă cu limba de lemn în tine până îţi învineţeşte creierul şi te abţii să-i fuţi una că totuşi e amicu’ icsulescu cu care acu 5 ani beai Săniuţa şi alergai câini să te pişi pe ei şi mereu îl prosteai să îi ţină el şi uita de ce are mâinile ude după 10 minute.

Nevoi speciale: E FERICIT. E fericit că e acceptat ca fiind un peon plictisitor şi fără minte. În sfărşit s-au găsit alţii exact ca el care să-l considere esenţial. ţie nu-ţi pasă că e fericit, dar lui nu-i pasă că ţie nu-ţi pasă. Uneori mai menţionează că munceşte mult dar apoi o întoarce că are salariul baban şi că se merită. ţie nu îţi pasă de salariul lui. Îi explici că totul e un cerc vicios izvorât din faptul că are pula foarte, foarte, da’ ştii cum, miscroscopic de mică. Lui nu-i pasă că are nanopulă. Compensează bine. Cel mai sănătos este să îl tăiaţi din lista de crăciun, şi să îl ignoraţi complet. Eventual va ajunge, pe la 40 de ani, într-o depresie cruntă şi, după ce va sparge un salariu trăgând cocaină scumpă dintre bucile unei prostituate ieftine, se va spânzura de calorifer cu un singur bilet mic, scris de mână, agăţat de gât: “Cîcat. Am luat viaţa in serios”


Profailăr: pseudointelectuala coclită

Bun, începem cu un şapou micuţ în care explicăm că ăsta o să fie un semi-serial în care descriem psihologic nişte specii de oameni cu care ne întâlnim de zi cu zi. Bazate complet pe fapte reale, dar nu pe un singur om. Dovadă clară, care zice ca nu cunoaşte măcar o persoană cum descriu io, mâna sus şi îmi dau un şut spăşit în coaie cu mâna mea. Aşa că să nu vă aud cu “cine e persoana care te-a deranjat ?” că e mai multe. E o specie întreagă.

Origini: Pseudointelectuala coclită este o creaţie a mediului. Săraca nu are nici o vină. Doar este o persoană ceva mai credulă. Persoanele din jur i-au zis, din păcate, că e deşteaptă şi ea a pus botu’. În principal e vina baieţilor. E greu să fii femeie. În adolescenţă sunt bombardate cu complimente de la toţi coşuroşii, că de, asta e mentalitatea masculină precoce: La o vârstă când nu îţi dai seama că femeile apreciază să fie tratate ca nişte gunoaie, ai impresia că daca le tot repeţi că sunt frumoase şi deştepte storci şi tu un coi acolo. De futut, nu fuţi nimic, dar uneori ele sunt aşa de proaste că te cred. Ei bine, în această situaţie ipotetică, felicitări! Ai creat o pseudointelectuală coclită. Bine, uneori ăstea sunt făcute şi de origine. Fete singure la părinţi, din neam de ţărani la prima generaţie la oraş, de obicei îmbogăţiţi cu un bulan miraculos, bucuroşi foc că fata lor e prima din familie care termină liceul deci e incredibil de dăşteaptă, probabil făcută de mă-sa pe la 39 de ani, cu ultimul ovul de pe ţeavă şi fiind mândră foc că a reuşit minunea, cotcodăceşte ca găina că s-a ouat, să îi intre bine oului în cap că e special. A apladudat-o cu lacrimi în ochi la tot ce a reuşit să facă în viaţă, oricât de mic, de la legatul şireturilor încoace. Are clar o relaţie specială cu mă-sa care niciodată nu e “maică-mea” e “mami” sau “mămica” sau altă idioţenie.

Educaţie: La şcoală, pseudointelectuala coclită a stat probabil în prima bancă, şi a luat numai zece, compensând lipsa cruntă de originalitate cu un zâmbet larg şi cu un repetat mecanic a tot ce au scos profesorii pe gură. Având o slujbă de căcat şi o stimă de sine complet violată de ani de suportat plozi enervanţi, profesorii se simt gâdiliaţi când cineva repetă cu exactitate ce au zis ei fără să comenteze şi recompensează. Pseudointelectuala coclită în schimb vede notele mari ca o reflexie supremă a intelectului ei maiestuos. O să aducă în discuţie mereu, trecător, nota de la BAC, media generală şi steluţa în piept de la grădiniţă care a luat-o că a recunoscut corect diferenţele dintre o poză cu o roşie şi una cu un măr. Tot din şcoală a început să fie feministă convinsă şi să dispreţuiască băieţii care recompensau avântul ei tocilăresc tunzându-se la pulă şi punându-i floci în manuale şi caiete. Pseudointelectuala coclită este însă citită. A lecturat profund toate manualele şcolare din scoarţă în scoarţă şi cărţile din curriculum. Atât. E de ajuns. Dar pe ălea le-a citit bine. Nimic mai mult. Acuma mai lecturează un articol de psihologie din revista Ioana şi câte un Cartarescu şi subliniază cu un marker frazele care i se par inteligente, le citeşte de două ori şi le menţionează trecător în conversaţie a doua zi ca să arate cåt de citită este. Îi place să lectureze citate, pentru că sunt scurte, isteţe şi condensante şi dacă le foloseşte, interlocutorul fraier crede că ea a citit toată cartea. Deci e bine.

De ce îţi vine să o calci pe muie: Simplu. Are o părere despre orice. O părere generalistă, comună, şi pe care ai mai auzit-o de nuştiu câte ori. O părere pe care nu o ceri, dar o auzi. E un clişeu umblător reuşind în orice circumstanţă să spună cel mai comun lucru pe care l-ai mai auzit deja pe acel subiect. Mai are proprietatea magică să reuşească să vorbească despre sine şi să îşi nareze biografia. Nimeni nu ţine minte clar cum a deturnat conversaţia făcând-o să fie despre ea, cert este că a reuşit să o facă şi, cum îi place extrem de mult să se audă vorbind, nu ai cum să o mai opreşti. Apoi, va încerca să schimbe conversaţia în vechea temă despre difenenţele dintre bărbaţi şi femei, dând argumente plictisitoare pentru care ele la modul general şi ea la modul particular sunt/e superioară/e, încercând să stârnească un rahat din care oricum ai da-o tu eşti un misogin prost şi ea are dreptate. Va folosi şi citate! 100% are impresia că psihologia, filozofia, muzica şi în general arta sunt domenii pe care le simţi şi în care poţi să ai o părere pertinentă chit că nu ai studiat nimic din acel domeniu. Va folosi cuvinte multe din domeniile ăstea (mai ales psihologie sau ce crede ea că înseamnă psihologie) complet greşit. Spre exemplu te va întreba ce zodie eşti, şi după ce îi spui, va deduce mândră pe sine că ai un caracter sangvin fără sa aibă habar că a zis o imbecilitate supremă. De obicei nu suportă să vorbeşti vulgar şi te va atenţiona mereu când scapi câte o pulă când faci conversaţie. Dacă în grupul în care eşti s-a infiltrat o asemenea creatură, o sâ îţi trebuiască mult alcool să nu o strângi de gât.

Nevoi speciale: De obicei are un bărbat care o fute, dar ăla e destul de plictisit de ea să asculte ce îi debitează mintea şi se va împrieteni cu străini repede, chiar va flirta cu ei în încercarea disperată de a convinge pe cineva să o audă vorbind să vadă cât de deşteaptă e. Va întrerupe o conversaţie normală cu întrebări pseudofilozofice gen “Tu crezi în Dumnezeu?”. Nu picaţi în plasă, nu vrea să vă audă părerea. Vrea o scuză să şi-o spună pe a ei. E o chestie din categoria “Tu ce salariu ai că io am 1000 de euro”. Răspunsul pe care îl aşteaptă este “nu m-am gândit prea mult la chestia asta, tu ce crezi ?”. Aici ea va zâmbi mulţumită şi îţi va explica umflându-se în pene că ea nu crede în Dumnezeu în sensul clasic creştin dar crede că există o fiinţă superioară acolo care ne veghează. şi nu e de ce explică, e că o explică ca şi cum:
a) aberaţiile ei sunt complet originale şi nu le-a copiat de nicaieri
b) tu nu ai mai auzit ideea asta comună niciodată în viaţa ta, ar trebui să te bucuri că ai auzit un concept atât de nou.
c) te învaţă ceva şi ar trebui să ţii minte.

Mori futu-te-n rasa mătii, mori înecată cu diploma ta de BAC înfiptă în esofag şi cu carotida tăiată de cioburi de la ochelarii tăi +0.25 cu lenilă cu reflexie pe care-i porţi doar ca să pari mai deşteaptă.

Test de Roman

Sunt 62% român.
Testul zice aşa:

Eşti frate cu dracul, iar puntea e viaţa. Ţi-e bine în România că ştii că altundeva nu te-ai descurca. Dacă ţi s-ar da bani, ai şi arbora un steag de ziua naţională. Când vorbeşti cu străinii devii şi mai patriot decât de obicei şi începi să le spui despre Brâncuşi şi Duckadam chiar dacă nu-ţi place nici pictura, nici handbalul. Nu asculţi manele, dar după ce te îmbeţi, parcă merg. Îţi place să-i corectezi pe alţii când greşesc. Şpaga e prietena ta bună. (51 - 70 de puncte)

Fă şi tu testul aici.

Ironic and actual

"Owners of capital will stimulate working class to buy more and more of expensive goods, houses and technology, pushing them to take more and more expensive credits, until their debt becomes unbearable.
The unpaid debt will lead to bankruptcy of banks, which will have to be nationalized, and State will have to take the road which will eventually lead to communism."

Karl Marx, 1867


Am postat asa cum am primit fara a verifica daca citatul apartine lui Marx. In Das Kapital nu imi amintesc sa fi fost, altceva nu am rasfoit (ca de citit cu adevarat nici vorba :-)). Onest vorbind nici nu imi pare a fi K. Marx, dar suna bine asa ca....

Intr-o alta viata

Nu am cerut voie sa-l public, daca nu e de acord autorul sa ma anunte si-l dau jos... L-am gasit publicat sub titlul: "Intr-o alta viata" aici: http://www.newsblog.ro/pamflet/intr-o-alta-viata


Am prea multe intrebari existentiale…

Neuronii mei fac joc de glezne si din cand in cand ma intreaba: “Cum ai vrea sa fie viata ta daca ai avea a doua sansa?”

Raspunsul vine invariabil: “Fotbalist, la o echipa de club din Romania, sa ascult manele si sa am o nevasta fotomodel cu unghii lungi si minte scurta.”

Sa detaliem:

Sotia: sa imi iubeasca cardul Gold, sa faca sesiuni de shopping terapeutice, sa cheltuie la fiecare iesire minim 1000 eur ca sa nu intre in sevraj. Sa aibe unghii lungi pe care sa le cioparteasca in momentul in care incearca sa taie un simplu castravete, sa aibe oroare de gatit, sa isi sune mama ca sa ii spuna reteta la cartofi prajiti cu ochiuri in tigaie, sa stea numai la SPA, sa se spele pe cap numai la coafor, sa isi faca unghiile in fiecare zi, sa mearga la solar, sa aibe maseur personal si sa ia lectii de calarie. Sa isi puna si sa isi scoata silicoanele in functie de sezon, anotimp, tendinte. Sa isi bage botox in bot si sa isi umfle buzele cu seringa. Sa sufere de anorexie, ca asa e cool si sa si-o traga cu baiatul care curata piscina, ca asa a vazut ea in filmele americane, sa fumeze cu tigaretul si sa pozeze in mare doamna.

Sa ma traga dupa ea la toate sindrofiile plicticoase, lansari de carte( sa parem intelectuali), expozitii de arta( sa mi se urce sangele la cap numai cand ma uit la mazgalelile alea), petreceri caritabile( unde sa trebuiasca sa dau a nu stiu cata oara bani pentru batrani, copii orfani si alte alea), sa ma duc sa o vad pe nevasta-mea in chiloti, pe scena, in timp ce zeci de barbati se zgaiesc la curul ei slabanog.

Eu: Sa scuip, sa ma scarpin la c..e, sa injur ca la usa cortului, sa conduc Gipane si sa inchiriez pipitze la kg in hoteluri de 4 stele si, uneori, sa incerc si eu “piese” bune, care au trecut pe la toata echipa de fotbal si sunt nevoit sa i-o trag si eu, ca asa e cool, dupa care, sa faca aia un top, unde sa ocup si eu un loc cat mai sus dupa ce ii mai dau o mica atentie, ca nu se cade sa stie baietii ca iau eu Viagra si alte nebuneli din astea.

Sa inventez o poveste, cum ca nevasta-mea mi-ar fi cerut, dar nu ca as fi avut nevoie, dar asa e mai cool mai intelegi, ce mai incoa’ incolo s-o mai lungesc… N-o mai lungesc ca am lungit-o deja: 24 de cm, numai actiune! Frate, intre noi fie vorba, ma cam jeneaza acu’ si nu stiu daca sa o tin pe stanga sau pe dreapta, e greu sa sari de la 12 la 24 da’ sst! Ramane intre noi asta da ?

Sa imi trag o amanta mai sarantoaca si bunoaca ca rimeaza, mai putin cacofonia, aruncati si voi o virguala acolo si nu mai strambati din nas, pe care sa o cresc, de preferinta studenta sau tentativa. Sa ii cumpar o garsoniera si o masina cu care sa se dea noaptea pe Magheru cu fetele, sa aibe si ea cu ce sa iasa la Banbu la un cico. Sa ma vad cu ea noapte tarziu asa din scurt, si sa dorm doar in “cantonament” , sa fie fata de casa sa stie sa gateasca si ea acolo un salam feliat, o maslina, un caizer d’astea, sa bem si sa ne simtem si noi bine.

Sa imi trag nevasta dupa mine, la chiolhanuri, unde sa imi cante lautari, unde ma simt eu cel mai smecher si imi place mie melodia aia cu copii mei de arunc eu cu bani pe ei , unde esti fraier daca arunci doar 200 de eur, ca decat sa arunci 200-300 de euro te faci de ras si eu arunc mereu cate o mie, doua, dar sunt smecher si iau trei patru mii la mine si trec pe la exceigi si ii schimb in bancnote de 10 si 20 de euro sa para mai multi si ii pun intr-o punga de plastic (transparenta nah!) si cand scot punga se uita toti la mine si eu ma simt atunci al mai smecher om de pe planeta si sa vezi cum ma venereaza lautarii cand arunc cu bani si cum simt ca se zbarleste parul pe mine si creste inima cat casa cand aud :fara numar, fara numar, fara numar, de la Fanica, sa ne traiasca, sa ne traiasca, si cand arunc din nou si imi iau astia toata familia la rand si ma simt foarte fericit ca imi zic sa imi traiasca si copilul si mama, si sora si tata si verisorii si cand ajung cam pe la al treilea neam ma opresc satisfacut si ma uit in jur mandru cu inima mare mare: si toti se uita cu invidie la mine si la neavsta-mea si vad cum toti i-o trag din priviri si atunci ma simt iar smecher ca am bani si femeie frumoasa maca-i-as unghiutele ei ca era sa isi scoata ochii alaltaieri cand a vrut sa isi puna ochelarii de soare.

Ma iertati pentru fraza un pic mai lunga de mai sus da m-a luat valul si cand esti fotbalist si esti pe val eheee! Cine stie, cunoaste, fratica! De fapt cunosc, ca e mai multi! La mine in echipa zic, e mai multi nu e doar eu unu singur valoare, e mai multi valoare vere, da eu cred asa ca : “valoarea mea, valoarea mea!”, nah frate ca iar m-a luat flama, diseara ma duc la lautari sa moara bibi, as ce pofta de uischeane am! Avem echipa , avem valoaree, aia eee aiaa ee!!!

Caini: Sa avem: eu, un Pitbull sau un Bulterier pe care sa il tin ascuns in garaj cand vin invitati , nevasta mea un Bichon pe care sa il tina ascuns in poseta. Pitbullul meu sa ii manance Bichonul o data la doi ani,ea sa planga doua zile si sa ma ameninte o saptamana ca pleaca sa il cloneze ea in State cum a vazut in telenovela aia stupida ca eu nici macar nu ma uit la aia, eu ma uit la cealalta pe Kanal D care nici macar nu e telenovela frate ca e in limba turca nah!

Alte fantezii:

Sa avem plasme mari, cat juma de perete, sa am plasma si in baie, ieri am pus una si in dressing, ce puii mei, sa caut eu adidasii si sa nu vad stirile sportive!?

Sa vad pornache pe blu rei , d’ala de se vede lacrima de vezi si firul de par din … ma scuzati mi-e rusine sa spui, sa am plai staishan si sa joc fifa, sa… eh ar fi multe da ma scuzati , plec la un antrenament cu donsoara tentativa, azi sunt lovituri de la unspe metri, sa vezi ce trag la poarta!

Frumoasa viata am, nu credeti ?

Viva la Vida

Later edit:
Din cauza de drepturi de autor nu mai poate fi vazut de pe IP-urile din Romania acest clip.

Mari maeştri ai economiei şi finanţelor despre viciile şi şansele capitalismului

Publicat: 7 Ianuarie 2009, Revista Capital

Şase specialişti în economie vorbesc despre criza economică mondială, cauzele şi consecinţele ei, precum şi despre posibilele strategii de a o traversa. La unison, cu toţii afirmă că sistemul trebuie reformat, iar unul dintre ei, Tom Peters, acuză abrupt managerii companiilor falimentare.
Actuala criză economică a fost un prilej pentru ca o mulţime de economişti profesionişti, analişti ai unor instituţii financiare private, profesori, oameni de afaceri şi jurnalişti să-şi exprime opiniile în legătură cu acest subiect. Mulţi dintre cei care au făcut-o aparţin castei experţilor în business - aşa-numiţii „guru“ ai lumii afacerilor, plătiţi cu zeci de mii de dolari pentru o singură conferinţă de o oră şi jumătate - două.

George Soros

Soros şi-a exprimat în mai multe rânduri neîncrederea în mecanismele autocorective ale pieţei. „Opiniile distorsionate ale jucătorilor de pe piaţă - a căror cale de exprimare sunt preţurile pieţei - pot să afecteze, în anumite circumstanţe, aşa-numitele elemente fundamentale pe care se presupune că aceste preţuri le reflectă“, scrie omul de afaceri într-un articol recent din “New York Review of Books“. „Ipoteza mea este că explozia bulei imobiliare din SUA a funcţionat ca detonator pentru o «superbulă» mult mai mare, care se dezvolta din deceniul 80. Tendinţa aflată la baza acestei super-bule a fost folosirea din ce în ce mai răspândită a creditului şi a instrumentelor de leverage. Nu poţi împiedica formarea bulelor, însă ar trebui să fie posibil să le menţii în limite tolerabile. Aceasta nu se poate realiza doar prin controlul masei monetare. Autorităţile de reglementare trebuie să ia în considerare şi condiţiile de creditare, deoarece moneda şi creditul nu evoluează în tandem. Băncile centrale obişnuiau chiar să emită către băncile comerciale sugestii legate de modul de alocare a creditelor pentru diferite sectoare ale economiei. Astfel de directive ar putea fi preferabile prin comparaţie cu instrumentele greoaie ale politicii monetare, în confruntarea cu exuberanţa iraţională.“

Michael Porter

Porter, profesor la Harvard Business School, este probabil cel mai important expert în probleme de competitivitate din lume. Deşi este un nume foarte respectat în lumea experţilor în business, Porter are o prezenţă publică destul de discretă; doar arareori scrie editoriale, de obicei în publicaţii importante. Într-unul dintre aceste texte, apărut în „Business Week“, Porter scrie despre direcţiile pe care ar trebui să le ia planul de relansare al administraţiei Obama; o mare parte dintre aceste măsuri s-ar putea aplica şi României. Mai întâi, trebuie mărit bugetul universităţilor publice - deoarece într-o economie cu niveluri salariale mari (sau în creştere) e nevoie de abilităţile necesare pentru a produce valoare adăugată şi, în plus, pentru a stăvili exodul forţei de muncă, inclusiv prin outsourcing. Trebuie extinsă acoperirea ajutorului de şomaj, dublată însă de acordarea unor ajutoare (sub formă de vouchere sau împrumuturi garantate de stat) pentru reconversie profesională. Costurile implicate de începerea unei afaceri - atât impozitele, cât şi cele generate de birocraţie - trebuie limitate drastic, pentru a atrage investiţii. Şi, nu în ultimul rând, trebuie redusă impozitarea câştigurilor de capital, dar cu condiţia ca portofoliul să fie deţinut pentru un termen de cel puţin trei sau cinci ani.

Paul Krugman

Laureatul premiului Nobel pentru economie din 2008, profesorul de economie şi relaţii internaţionale Paul Krugman, este unul dintre susţinătorii cei mai vocali ai sprijinului guvernamental acordat sectoarelor economice afectate grav de criză. Într-unul dintre cele mai recente editoriale ale sale din „The New York Times“ (Krugman este angajat cu normă întreagă al ziarului), economistul exprimă un avertisment şi, totodată, explică de ce e necesar un plan paneuropean de salvare. „Problemele cele mai acute se înregistrează la periferia Europei, unde mai multe economii mai mici traversează crize amintind de cele din trecut din America Latină şi Asia. Ca şi în SUA, politica monetară se apropie rapid de limita la care devine ineficientă. Aceasta lasă, drept singură cale de a evita cel mai grav declin de la Marea Depresie, folosirea agresivă a politicii fiscale.
În medie, două treimi din importurile ţărilor membre ale UE provin din alte state ale Uniunii, astfel încât, în ansamblu, dependenţa lor de importuri nu este mai mare decât cea a Statelor Unite. Aceasta înseamnă că un efort concertat de stimulare a economiei, în cadrul căruia fiecare stat contează pe vecinii săi pentru a-şi coordona propriile iniţiative, va aduce mult mai multe beneficii decât proiectele individuale, necoordonate.“

Tom Peters

„Clasa atât de umflată cu pompa a celor numiţi «business guru» se presupune că ar trebui să ridice steguleţul roşu înainte ca bombele să înceapă să cadă. La dracu’, ce an!“, exclamă, într-o însemnare de pe site-ul său, expertul în management Tom Peters. La cei 66 de ani ai săi, Peters nu economiseşte criticile, nici măcar când se referă la el însuşi. Nu e de mirare că acei CEO ai unor mari companii americane care au trebuit să apeleze la banii contribuabililor sunt o ţintă a criticilor lui.
„Un membru al Congresului i-a întrebat pe şefii companiilor auto dacă ar fi dispuşi să lucreze pentru un dolar pe an. Robert Nardelli (Chrysler) a spus da, Rick Wagoner (General Motors) a spus că nu are nimic de declarat deocamdată, iar Alan Mulally (Ford), care a câştigat 21,7 milioane de dolari anul trecut, a spus «cred că sunt OK cu salariul de acum». Disponibilitatea demnă de admiraţie a lui Nardelli de a lucra pe un dolar se explică în parte prin cele 200 de milioane de dolari încasate când a fost dat afară de la Home Depot. Mi-am petrecut ultimii 40 de ani şi ceva studiind un singur subiect: cum să obţii profit printr-un leadership preocupat de oameni. Mulally şi alţii de teapa lui mă fac să mă întreb dacă nu mi-am distrus viaţa în căutarea unui ideal improbabil, chiar imposibil.“

Robert Shiller

Robert James Shiller, profesor de economie la Yale University, este autorul unui best-seller numit „Irrational Exuberance“ („Exuberanţa iraţională“), al cărui titlu, împrumutat dintr-un citat al fostului şef al Federal Reserve, Alan Greenspan, a devenit o expresie celebră în lumea finanţelor. Shiller a prezis corect ambele bule speculative din ultimul deceniu - cea bursieră, a acţiunilor companiilor dotcom, de la sfârşitul anilor ‘90, apoi cea imobiliară, care a declanşat criza economică din 2007-2008.

În opinia respectatului profesor, vocile care anunţă o criză a capitalismului, din pricina măsurilor intervenţioniste ale guvernelor pentru a traversa actuala criză, se înşală. „Simplu spus, capitalismul evoluează“, scrie acesta într-un editorial din „The Washington Post“.
Shiller a propus o serie de măsuri pentru viitorul de după criză: evitarea încurajării unor comportamente asemănătoare băncilor care aşteaptă ca guvernele să le ofere pachete financiare salvatoare, prin contracte care să specifice clar condiţiile în care datoriile pot fi reduse în condiţii de criză. O altă măsură se referă la instrumentele derivate, care ar trebui regândite. „Problema nu sunt instrumentele derivate în sine, ci un anumit tip al acestora - cele care au generat o reţea uriaşă de contracte over-the-counter, sprijinindu-se doar pe solvabilitatea a nenumărate bănci şi a altor instituţii, punând în cele din urmă în primejdie, întregul sistem financiar, în momentul în care s-au prăbuşit.“

Nouriel Roubini

Poreclit „Dr. Doom“ din cauza predicţiilor sale pesimiste, Roubini este totuşi cel care a prezis cel mai precis actuala criză economică. Nici acum analizele sale nu sunt încurajatoare: „Peste o duzină de economii emergente se confruntă acum cu presiuni financiare severe“, între care şi România, scrie Roubini într-un editorial recent. „Cei responsabili de politicile economice se vor confrunta cu un animal ciudat, numit «stag-deflaţie» (o combinaţie de stagnare/recesiune şi deflaţie). În vreme ce politicile monetare tradiţionale devin din ce în ce mai puţin eficiente, vor fi necesare instrumente nontradiţionale care vizează generarea de lichiditate şi deblocarea creditării. Odată cu prăbuşirea consumului personal şi al investiţiilor, guvernele vor deveni singurele surse de bani, stimulând cererea şi salvând bănci, firme şi gospodării.“

Praga

este un oras in care calc intaia data azi... sa fim onesti, a calca e mult spus, nu parasesc aeroportul de 2 ore si mai am inca fo' doua de asteptat pana voi pleca mai departe, spre Питер - orasul romanovilor. Impresii cand ma intorc, acum nu vreau sa scriu decat ca singurele chipuri din alt film in acest aeroport erau doi conationali de o alta etnie, fusesera in acelasi avion cu mine si se pare ca au acelasi drum ca mine... Au terminat de vazut vestul si se'ndreapta spre est. Traiesc sentimentul penibilului, din plin, prin dar nu si alaturi de ei...

Randurile de mai sus au fost scrise in 2007 in octombrie, a trecut mai bine de un an de atunci si, intre timp, am ajuns aproape sa locuiesc pe acest aeroport. De cele mai multe ori revin spre casa cu un zbor care intarzie intotdeauna, ceea ce ma face sa pierd mai mult timp decat in alte aeroporturi printre furnicile alergande spre sau dinspre casele lor. Aproape ca ma identific cu personajul lui Tom Hanks din Terminalul...